E lung Pămîntul, ba e plat, și e cu ghiavoli presărat

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Părinți și copii

Copiii nu pot să înțeleagă niciodată crepusculul ambiguu și noroios din care au ieșit. Pentru că ei nu pot cu niciun chip să-și imagineze părinții altfel decît ca pe doi sfinți care au fost predestinați din veșnicii să fie împreună. Cînd în realitate părinții lor și majoritatea părinților în general sînt două păpuși din lut care s-au lovit una de alta la un moment dat și au rămas așa, împotmolite una în alta, mai mult sau mai puțin la întîmplare. De aici incapacitatea copiilor de a accepta divorțul părinților. Și poate tot de aici idealul sufletului pereche, al unei povești de dragoste ca-n povești etc. Și poate nu e așa de rău. La urma urmelor eternitatea n-a vorbit niciodată direct, a făcut mereu ocolul prin pămînt, pe acolo de unde vin toate, inclusiv miraculoasele păpuși de lut care sîntem noi și toate visurile noastre hămesite după infinit.

Love is why we are here

Nu obișnuiesc să mă fițoșesc cu titluri în engleză, dar acum cîteva zile am văzut pe la Piața Sudului o doamnă cam șleampătă purtînd un tricou negru lălîu pe care scria cu litere mari, albe „Love is why we are here”. Mesajul mi se pare greu de tradus în limba română, nu pentru că ar fi greu să traduc înțelesul, asta ar fi floare la ureche, dar mi se pare greu să traduc înțelesul păstrînd în același timp o formă așa de condensată și care lovește ca un pumn în capul pieptului sufletului. Cel puțin pe mine acolo m-a lovit, m-am simțit lovit de un trăznetel, care nu m-a omorît și nici măcar nu mi-a dat super puteri, dar mi-a dat o secundă de limpezime care a luminat dintr-o dată tot întunericul din univers. Da, chiar așa, love is why we are here.

Unul dintre filmele mele preferate mă pune într-o situație destul de stînjenitoare, pentru că are doar 5.5 pe IMDB. Și mai rău decît atît, metascorul e 32 (adică acel scor obținut și prin cuantificarea opiniei criticilor). Filmul se cheamă It’s all about love (Thomas Vinterberg),  un titlu de asemenea greu de tradus, dar ușor de ințeles. În film se întîmplă multe lucruri ciudate, dar e unul care m-a răscolit pînă la fund, deși știu că sînt fără fund. Oameni cad din senin morți pe stradă, fără să fie bolnavi sau împușcați și fără ca asta să mai șocheze pe trecători, de fapt nimeni nu se mai grăbește să ridice nici cadavrele, iar explicația pe care toată lumea pare să o știe deși n-a fost dată oficial de nimeni, e că oamenii mor din lipsă de dragoste.

E adevărat că în zilele noastre dragostea e doar glazura subțire și siropoasă de pe diferitele torturi ale vieții (romantice, prietenești, familiale, etc) și uităm din ce în ce mai repede și mai adînc adevărul, adevărul mai adînc decît lumea că lumea este întemeiată pînă la fundul ei pe dragoste și pe nimic altceva, și că atunci cînd dragostea începe să dispară nu doar că oamenii încep să moară, dar lumea însăși începe să se deșire de la particulele ei cele mai elementare. Și d-asta îmi place așa de mult filmul ăsta cu nota cinci pe IMDB și tricoul ăla lăbărțat.

Poate și postul meu de azi o să ia tot o notă sub mediocră, ca It’s all about love, ca mesajul de pe tricoul ala lălîu, dar asta nu înseamnă că dragostea e doar poleiala lucioasă pe care o arunci la gunoi după ce ai desfăcut pachetul proaspăt cumpărat din vitrină. Nu, că dragostea este realitatea ultimă pe care orice altă realitate stă grefată și își extrage din ea seva vitală e un adevăr care se impune cu puterea soarelui de amiază oricui are ochi să vadă. Și nu și-i ține tot timpul pironiți in telefon sau în laptop.

Dar ce e dragostea? Poate o să întrebe cine a ajuns pînă aici cu cititul…Și n-o să încerc să răspund la această întrebare, in primul rind pentru că nu se poate răspunde și in al doilea pentru ca nici nu e nevoie, știm toți ce e fără o definiție general acceptată și oficială. E suficient să ne întrebăm și dintr-o dată răspunsul ne va răsuna în urechile inimii ca un tunet care vine de aproape în mijlocul unei ploi de vară.

Ada sau anuda

Știu, nu se  scrie așa. Se scrie a da sau a nu da, dar n-am putut să mă abțin. De cîteva zile bune vreau să scriu despre chestia asta care mă rîcîie în fiecare zi cînd ies din casă, aici la București. Doar la București mi se întîmplă asta, deci s-ar putea spune că ce scriu acum o să aibă un oarecare ecou la bucureșteni și poate și unii din alte orașe mai mari, deși din cîte știu eu nicăieri nu e mai rău ca aici.

Problema care face mersul pe stradă un chin, pe care de altfel îl ador, mersul pe jos în București și în orașe mari în general are ceva greu de explicat, probabil doar un Proust ar putea să spună ce (am mers pe jos în New York pînă am rupt o pereche de teniși, nu vă mint), e cerșetoria. Sigur, o să ziceți că problema e deja rezolvată. Am văzut toți Filantropica, știm cu toții că există o mafie a cerșitului, că a da înseamnă a încuraja și contribui la menținerea și dezvoltarea fenomenului și așa mai departe.

Dacă ar fi așa de simplu, aș putea să dorm și eu liniștit, dar nu e. În primul rînd, nu toți cerșetorii din București au pește, sau cum s-o chema dictatorul personal al cerșetorilor, știu că nu se cheamă pește, dar am căzut iar in ispita sunetului. Există oameni care mor de foame în jurul nostru, la doi pași de noi, oameni pe care leul sau covrigul nostru îi poate face fericiți pentru o oră măcar. Și eu n-am absolut nicio îndoială că prima noastră datorie, mai mare decît oricare alta, e să ne facem fericiți unii pe alții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, a spus cel mai mare maestru al omenirii. Am face bine să-L ascultăm și să vedem ce voia să spună, dacă vrem să avem habar de lumea pe care  trăim și să ne fie bine pe ea. Și am înțeles dincolo de orice îndoială un lucru, că binele meu e dependent de binele celor din jur. Dar despre asta poate mai mult altă dată. Acum vreau să nu mă pierd de cerșetorii mei, cum mai fac cîteodată cu parantezele mele imposibile. Și cine e aproapele? Păi oricine trece pe lîngă mine pe stradă și întinde mîna. De aici dilema mea, cum să trăiești în București, unde la fiecare colț de stradă întinde cineva mîna, și să fii în același timp uman, adică să-ți iubești aproapele? O cale ar fi să faci investigații în fiecare caz particular, și să dai cui merită. Dar de unde atîta timp și energie? Și în plus, oricît de bine aș investiga eu, tot există riscul să mă înșel și să judec greșit. Bineînțeles că nu poți să dai în stîng și-n dreapta fără discriminare, ar însemna să ajungi sărac lipit într-o săptămînă, dacă nu erai deja, și ar mai însemna și să te lași dus de nas de niște șmecheri josnici. Nu, să te dizolvi fără discernămînt în mizeria din jur nu e o soluție. Trebuie să ne păstrăm capul pe umeri, e cea mai prețioasă posesiune a noastră.

O altă cale ar fi să nu dai bani, ci doar mîncare. Opțiunea asta ar merita discutată mai în profunzime. Știu mulți oameni cu suflet bun care o practică. Dar pînă la umră nici asta nu e o soluție. Adică, să zicem că toți cerșetorii din București ar accepta mîncare (ceea ce desigur nu e cazul), asta ar însemna că în fiecare zi trebuie să pleci cu o geantă plină de bunătăți de acasă. Eu aș putea să fac chestia asta, car în fiecare zi o geantă imensă după mine. Măcar e drăguță, așa mi s-a spus. În fine, iar mă pierd prin genți. Problema e serioasă. În fiecare zi refuz în medie cinci, șase cerșetori, adică îi ignor ca și cum n-ar fi oameni, ca și cum ar fi niște obiecte, niște roboți programați să cerșească, ceea ce mă face și pe mine un robot surd și fără suflet. Din cînd în cînd îți mai permiți să duci pe un înfometat la McDondalds, să zicem, dar dificultatea mea acum vine din faptul că încerc să găsesc o soluție care să îmi permită să trăiesc în fiecare zi în acord cu mine însumi și cu lumea din jur, și evident că nu pot să duc pe cineva la McDonalds în fiecare zi. Probabil că sînt prea exigent, probabil că nu ne cere nimeni mai mult decît să fim umani din cînd în cînd, nu? Nu! Nu poți să fii uman doar din cînd în cînd, idealurile sînt niște stăpîni exigenți și absoluți.

Știu că nu există soluție ușoară. Poate nu există nicio soluție decît încă o revoluție care să eradicheze sărăcia, dar știm bine că așa ceva nu e posibil pe lumea asta. Mai degrabă și mai posibil ar fi să vină sfîrștul lumii așa cum o știm noi acum și în locul ei să se instaureze un alt tip de realitate în care dreptatea și dragostea să domnească fără rest! Asta, da, e mai posibil, dar pînă atunci?

Ingredientul secret

De-a lungul vremii am avut multe titluri neinspirate, poate și cel de azi e unul dintre ele. Cum n-am mai scris de mult, poate s-a și uitat despre ce era blogul meu, dar despre ce orice ar fi (nici măcar eu nu știu despre ce e), în orice caz nu e un blog cu profil culinar. Și totuși, zilele astea am avut o revelație culinară. A venit din sfere mai înalte decît cele culinare, și s-a răsfrînt, iluminîndu-le, asupra multor fețe ale realității, dar în esență e o revelație culinară și gata.

Toată lumea a auzit că se pomenește, de fiecare dată în glumă sau într-un context (cum ar fi reclamele TV siropoase) care n-are nicio pretenție la seriozitate, despre ingredientul secret al unui anumit fel de mîncare, anume dragostea. Evident, cînd se spune așa ceva, ni se vînd niște gogoși umflate pînă la grotesc, nu-i așa? Eh, vreau să vă spun că revelația mea recentă m-a făcut să văd gogoașa asta cu alți ochi și să descopăr că de fapt are un miez delicios și bogat.

Din experiența mea culinară nevastă  (stați, să nu mă înțelegeți greșit: ne-vastă, n-am nici nevastă nici experiență), s-a copt totuși o intuiție, vizibilă cu ochiul liber, de altfel, anume că ce face un bucătar bun este în primul rînd grija și atenția. Grija și atenția sînt importante peste tot, dar în bucătărie au un rol special, o să spun acum de ce. Gătitul este esențial chimie, și orice bucătar bun merită și o diplomă de chimist (naiv, dar chimist). Sînt multe secrete ale artei de bucătar de care eu n-am habar, dar știu unul, anume că mîncarea bună trebuie făcută încet, la foc mic. Fie că e ciobră, friptură la cuptor, în fine, orice necesită procesare termică, necesită procesare termică luuungă pentru a atinge climaxul delicioșeniei. Pe scurt, e nevoie de timp. Cine se grăbește în bucătărie, o dă mai rău în bară decît cine se grăbește în pat, deși cine se grăbește la volan are șanse să o dea mai rău în bară decît ambii.

După acest ocol să ne întoarcem la zicala noastră pe care acum putem să o apreciem mai bine, de la un alt nivel al înțelegerii. Dar nu înainte să mai facem un alt mic ocol, prin natura dragostei de data asta. Mult discutata dar puțin înțeleasa de fapt distincție dintre dragoste și pasiune, este tocmai asta, anume timpul. Dragostea este ceea ce dureaza în timp, dragostea are nevoie de timp pentru a deveni dragoste, motiv pentru care e absurd să vorbești despre dragoste la prima vedere: dragostea se poate aprinde la prima vedere, dar pînă focul n-a mistuit toate paiele noutății și a ajuns să se hrănească din substanța infinită a sufletului, aceea care nu se termină niciodată, pînă nu a rezistat la vînturi și ploi și dușmani, e prematur și comic să vorbești despre dragoste.

Și atunci, dacă acel ingredient imaterial care deși nu se adaugă în oală este totuși real, anume grija, atenția și timpul, timpul sacrificat de bucătar, și dacă esența dragostei este timpul, adică durata ei în timp, atunci, spuneți voi, e doar o gogoașă caraghiosă să spui că ingredientul secret al unor bucate delicioase e dragostea?

Bebelușii nu sînt opționali

Recent, o revistă științifică importantă (New England Journal of Medicine) a publicat un articol în care autorul (Franz Messerli) susținea că există o legătură directă între consumul de ciocolată al unei populații și numărul de cîștigători de premii Nobel pe care îi produce respectiva populație.

Autorul însuși atrage atenția asupra unei ispite foarte puternice, anume aceea de a confunda corelația cu cauzația. El dă exemplul Germaniei post-belice în care numărul de bebeluși a scăzut drastic, dar în același timp a scăzut și numărul berzelor. Am fi tentați să credem că numărul bebelușilor a scăzut din cauza scăderii numărului de berze, deci că nu mai avea cine să aducă bebelușii (relație cauzală), doar că în realitate lucrurile stăteau altfel: numărul berzelor a scăzut din cauza construcțiilor masive, însoțite de defrișări etc, deci între scăderea berzelor și scăderea bebelușilor era o simplă corelație, nu cauzalitate. Cu toate astea, Messerli trage concluzia ca nu există altă explicație pentru corelația descoperită de el între consumul de ciocolată și premiile Nobel, decît aceea că ciocolata ne face mai deștepți,

De altfel, Eric Cornell, cîștigătorul premiului Nobel pentru fizică în 2001, declara că el consumă foarte multă ciocolată, dar ciocolată neagră. Și mai spunea că ciocolata cu lapte ne face proști și că cea  neagră e calea succesului! Sînt de acord cu el că ciocolata neagră e mai sănătoasă decît cea cu lapte. La ciocolata cu lapte în afară de dulce nu mai simți multe alte gusturi, în schimb la ciocolata neagră, lipsa zaharului, pe lîngă avantajele  evidente pentru sănătate, te lasă guști toate aromele ciocolatei. În plus, ciocolata neagră e plină de antioxidanti și de alte substanțe care nu știu cum se numesc dar care ne fac să ne simțim bine, iar un studiu recent chiar demonstra că are un impact pozitiv  asupra memoriei. Dar de aici pînă la a face afirmția că ciocolata cu lapte te face prost și cea neagră te face deștept, e cale lungă, o cale pe care n-a străbătut-o nimeni pînă acum.

De altfel, blogosfera a demonstrat că studiul lui Messerli nu e tocmai inexpugnabil, ba chiar că are fisuri serioase (vezi de exemplu articolul ăsta). Jurnalul care a publicat articolul s-a încăpățînat să ignore toate criticile aduse și să refuze publicarea unor scrisori care în cîteva mișcări demolau toată analiza lui Messerli și îl arătau drept ceea ce este de fapt: un tip care identifică o corelație și trage concluzia că în Germania post-belică bebelușii erau aduși de berze,

Pentru că am vorbit despre bebeluși și despre premii Nobel, nu pot să termin fără să fac și eu o corelație între aceste două minunății (tot e mai puțin fantastic decît să faci o corelație între bebeluși și berze). A cîștiga un premiu Nobel este în viziunea omului educat de astăzi (care știe ce înseamnă un premiu Nobel, adică) cel mai minunat lucru  care i se poate întîmpla unui muritor. Nu e vorba de milionul de euro, căci milioanele de euro pot fi cîștigate și la loterie, și prin vînzarea de heroină și prin privatizarea frauduloasă a unor întreprinderi de stat sau prin vreo afacere serioasă dar plicticoasă. Premiul Nobel înseamnă mult mai mult decît un milion de euro, premiul Nobel simbolizează o recunoaștere adusă de întreaga umanitate, ca și cum întreaga omenire ți-ar face o plecăciune și ți-ar mulțumi că exiști, ție, un simplu muritor.

Dar cu toate astea, eu cred că un bebeluș e un lucru mai minunat decît un premiu Nobel, și e bine că e așa, pentru că un bebeluș e la îndemîna oricui, pe cînd premiile Nobel sînt doar la îndemîna (sic!) celor care mănîncă foarte multă ciocolată! Într-un bebeluș, omul este împlinit existențial și biologic. Ambele tipuri de împlinire sînt la fel de vitale: împlinirea biologică ca sumă a instinctelor care împing la reproducere, iar împlinirea existențială ca prelungire a sinelui într-un alt sine, quasi-identic și în același timp radical diferit. Ar mai fi vorba și de împlinirea dragostei, a cuplului, pentru care bebelușui reprezintă materializarea dragostei lor: care se plimbă în patru labe chicotind, învață să vorbească și așa mai departe. Cu alte cuvinte, omul nu e propriu-zis om dacă nu se împlinește în cuplu și într-un bebeluș. Iar dovada că ce spun eu aici e adevărat e că un cîștigător de premiu Nobel, ar simți în preajma morții că și-a irosit viața, dacă nu a făcut cel puțin un bebeluș. Bebelușii, oricum altcumva ar mai fi, nu sînt opționali.

Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.