E lung Pămîntul, ba e plat, și e cu ghiavoli presărat

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Anunțuri

Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

Nicăieri nu-i ca acasă

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

I’m an alien in…Alaska

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Cu tăvălugul prin Alaska

Imagine

Duminica trecută, după un weekend petrecut în cabana (sau cabina) din imagine, am oprit, aproape împotriva voinței mele, într-un magazin cu tot felul de chestii. Cum aproape toate lucrurile bune ni se întîmplă împotriva voinței noastre, am găsit în magazinul respectiv o carte despre cultura nativă din Alaska. Cartea este proiectul unui fotograf pe nume Roy Corral care s-a plimbat peste tot prin Alaska, cît e ea de mare (și e foarte mare!), prin sate izolate și uitate de lume, unde a încercat să imortalizeze ultimele vestigii ale unei culturi care nu e deloc imortală.

Modernitatea este, simplu spus, perpetua înlocuire a unor lucruri cu alte lucuri, cu lucruri noi care se doresc mai bune decît cele vechi. Lucrurile noi pot fi bune, și de cele mai multe ori chiar sînt, dar lucrurile vechi sînt mult subestimate în zilele noastre. Nu e deloc întîmplător că America, una dintre cele mai moderne țări din lume, e responsabilă de dispariția atîtor culturi indigene. Dispariția culturilor era inevitabilă, a indivizilor însă nu era, dar asta e altă poveste.

Încercarea de a păstra în fotografii ceva ce a fost odată o formă de viață, are în ea un element tragic pe care nu sînt capabil să îl descriu așa cum ar merita. Tragicul ăsta, la fel ca orice tragic serios, se învecinează foarte mult cu comicul: fotografia, care e o tehnologie și o formă de artă modernă, încearcă să salveze tocmai ceea ce modernitatea însăși a distrus. Ironicul și comicul se țin mai mereu de mînă și au întotdeauna tragicul în apropiere.

Uitîndu-mă la fotografii și cititind cîte ceva din cartea asta  (Alaska native ways- what the elders have taught us) în timp ce ne îndreptam înspre Anchorage printre munții din Alaska pe care niște linii multi-etajate de nori îi făceau să pară mai frumoși decît altă dată, a început să mă posede sentimentul tragic că sînt și eu o particulă în tăvălugul nimicitor al modernității- citind despre o cultură pe moarte în timp ce admiram peisajul care a dat viață respectivei culturi: ironic, comic, tragic. Nu neapărat în ordinea asta.

Imagine

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.