Archive for the ‘devianta’ Category

De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!

Știu, nu se  scrie așa. Se scrie a da sau a nu da, dar n-am putut să mă abțin. De cîteva zile bune vreau să scriu despre chestia asta care mă rîcîie în fiecare zi cînd ies din casă, aici la București. Doar la București mi se întîmplă asta, deci s-ar putea spune că ce scriu acum o să aibă un oarecare ecou la bucureșteni și poate și unii din alte orașe mai mari, deși din cîte știu eu nicăieri nu e mai rău ca aici.

Problema care face mersul pe stradă un chin, pe care de altfel îl ador, mersul pe jos în București și în orașe mari în general are ceva greu de explicat, probabil doar un Proust ar putea să spună ce (am mers pe jos în New York pînă am rupt o pereche de teniși, nu vă mint), e cerșetoria. Sigur, o să ziceți că problema e deja rezolvată. Am văzut toți Filantropica, știm cu toții că există o mafie a cerșitului, că a da înseamnă a încuraja și contribui la menținerea și dezvoltarea fenomenului și așa mai departe.

Dacă ar fi așa de simplu, aș putea să dorm și eu liniștit, dar nu e. În primul rînd, nu toți cerșetorii din București au pește, sau cum s-o chema dictatorul personal al cerșetorilor, știu că nu se cheamă pește, dar am căzut iar in ispita sunetului. Există oameni care mor de foame în jurul nostru, la doi pași de noi, oameni pe care leul sau covrigul nostru îi poate face fericiți pentru o oră măcar. Și eu n-am absolut nicio îndoială că prima noastră datorie, mai mare decît oricare alta, e să ne facem fericiți unii pe alții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, a spus cel mai mare maestru al omenirii. Am face bine să-L ascultăm și să vedem ce voia să spună, dacă vrem să avem habar de lumea pe care  trăim și să ne fie bine pe ea. Și am înțeles dincolo de orice îndoială un lucru, că binele meu e dependent de binele celor din jur. Dar despre asta poate mai mult altă dată. Acum vreau să nu mă pierd de cerșetorii mei, cum mai fac cîteodată cu parantezele mele imposibile. Și cine e aproapele? Păi oricine trece pe lîngă mine pe stradă și întinde mîna. De aici dilema mea, cum să trăiești în București, unde la fiecare colț de stradă întinde cineva mîna, și să fii în același timp uman, adică să-ți iubești aproapele? O cale ar fi să faci investigații în fiecare caz particular, și să dai cui merită. Dar de unde atîta timp și energie? Și în plus, oricît de bine aș investiga eu, tot există riscul să mă înșel și să judec greșit. Bineînțeles că nu poți să dai în stîng și-n dreapta fără discriminare, ar însemna să ajungi sărac lipit într-o săptămînă, dacă nu erai deja, și ar mai însemna și să te lași dus de nas de niște șmecheri josnici. Nu, să te dizolvi fără discernămînt în mizeria din jur nu e o soluție. Trebuie să ne păstrăm capul pe umeri, e cea mai prețioasă posesiune a noastră.

O altă cale ar fi să nu dai bani, ci doar mîncare. Opțiunea asta ar merita discutată mai în profunzime. Știu mulți oameni cu suflet bun care o practică. Dar pînă la umră nici asta nu e o soluție. Adică, să zicem că toți cerșetorii din București ar accepta mîncare (ceea ce desigur nu e cazul), asta ar însemna că în fiecare zi trebuie să pleci cu o geantă plină de bunătăți de acasă. Eu aș putea să fac chestia asta, car în fiecare zi o geantă imensă după mine. Măcar e drăguță, așa mi s-a spus. În fine, iar mă pierd prin genți. Problema e serioasă. În fiecare zi refuz în medie cinci, șase cerșetori, adică îi ignor ca și cum n-ar fi oameni, ca și cum ar fi niște obiecte, niște roboți programați să cerșească, ceea ce mă face și pe mine un robot surd și fără suflet. Din cînd în cînd îți mai permiți să duci pe un înfometat la McDondalds, să zicem, dar dificultatea mea acum vine din faptul că încerc să găsesc o soluție care să îmi permită să trăiesc în fiecare zi în acord cu mine însumi și cu lumea din jur, și evident că nu pot să duc pe cineva la McDonalds în fiecare zi. Probabil că sînt prea exigent, probabil că nu ne cere nimeni mai mult decît să fim umani din cînd în cînd, nu? Nu! Nu poți să fii uman doar din cînd în cînd, idealurile sînt niște stăpîni exigenți și absoluți.

Știu că nu există soluție ușoară. Poate nu există nicio soluție decît încă o revoluție care să eradicheze sărăcia, dar știm bine că așa ceva nu e posibil pe lumea asta. Mai degrabă și mai posibil ar fi să vină sfîrștul lumii așa cum o știm noi acum și în locul ei să se instaureze un alt tip de realitate în care dreptatea și dragostea să domnească fără rest! Asta, da, e mai posibil, dar pînă atunci?

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.