Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.

Probabil cel mai bun loc de alergat din oraş

Am început de curînd să alerg într-un loc special amenajat aflat lîngă stadionul Lia Manoliu. Aş fi vrut să zic parc, dar nu sînt aşa de mulţi pomi în jur. Ăsta este şi singurul dezavantaj al locului, zic eu, anume că nu e atît de mult aer curat cît ar trebui să fie într-un loc unde oamenii transpiră şi înghit aerul cu o poftă de zece ori mai mare decît în alte locuri. În rest, ai acolo o pistă specială unde aleargă foarte multă lume,  ceea ce e minunat. Adică, acolo vin doar oameni care aleargă,  de unde şi sentimentul că aparţii unei caste de (i)luminaţi care acordă atenţia cuvenită corpului lor şi care au găsit o modalitate sănătoasă to get high. 

De fapt greşesc, nu chiar toată lumea care vine acolo vine pentru alergat. Unii vin să îşi plimbe cîinele. În special domnişoare plinuţe care cred că pot să împuşte doi iepuri dintr-o dată: să facă plimbarea de seară a cîinelui şi să slăbească în acelaşi timp. N-aş avea nimic împotrivă, dacă aş avea garanţia că cei mai buni prieteni ai lor n-o să facă caca în faţa mea (ceea ce face de obicei un căţel în timpul plimbării, de altfel, motiv pentru care n-aş putea să-i port lui pică), sau dacă n-ar exista posibilitatea să mă împiedic în firele leselor lor. De fapt, chiar şi aşa, nu pot să spun că am ceva împotriva domnişoarelor care aleargă tîrîndu-şi maşinile de iubit după ele (asta zicea cineva că sînt cîinii: maşini de iubit). E un fel de divertisment, la urma urmelor.

Nimic nu e ca cafeaua

Pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta, cafeaua e un lucru care îţi îndulceşte truda cotidiană, chiar şi cînd o bei fără zahăr, ca mine. Pentru unii însă, cafeaua are o reputaţie proastă. E adevărat că e un drog psihoactiv şi creează dependenţă, dar dependenţa de cafea  nu are nimic în comun cu dependenţa de heroină sau tutun. Din contră, studiile arată că, deşi cafeaua nu are numai efecte pozitive asupra sănătăţii, efectele negative sînt în orice caz contrabalansate de cele pozitive.

Ieri am citit un studiu foarte serios care a descoperit că cei care beau cafea trăiesc mai mult decît cei care nu beau. Studiul a reuşit să izoleze variabila cafea de alte variabile are stilului de viaţă şi a ajuns la concluzia asta. Adică, de obicei fumătorii sînt şi băutori de cafea. Acestea, cafeaua şi tutunul, sînt două lucruri diferite cu efecte diferite. Cînd vrei să vezi care efectul cafelei asupra speranţei de viaţă, trebuie să te asigură că în rezultatele tale nu ai de fapt de-a face cu efectele fumatului. Ce trebuie să faci, este să te asiguri că observaţiile tale iau în considerare doar cafeaua, fără alte elemente de stil de viaţă. Şi asta a făcut studiul ăsta, care ajuns la concluzia că băutorii de cafea trăiesc mai mult.

Ce e important de subliniat este că studiul nu a reuşit să stabilească o relaţie de tip cauză-efect, adică să explice ce anume din cafea face să crească speranţa de viaţă, ci doar să observe o corelaţie între consumul de cafea şi o viaţă mai lungă.

Cred că m-am cam învîrtit  în jurul cozii. Să mă iertaţi, zilele asta nu am deloc mintea limpede, cu toată cafeaua pe care o beau. Cine vrea să citească studiul şi să tragă propriile concluzii, o poate face aici.

Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

Muntele de salată Springtime

Scriind sau citind despre lucuri urîte, ne apropiem de ele, iar proximitatea a fost întotdeauna prima condiţie a contaminării. Asta cu privire la articolul trecut.

Acum vreau să scriu despre mîncare şi o s-o spun pe şleau: salata de la Springtime e cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare. Primul avantaj cînd vine vorba de salata asta e că primeşti o caserolă în care poţi să îţi pui ce vrei (dintr-o ofertă destul de variată de sortimente), dar mai ales cît vrei. După cum se vede din fotografie, de caserola de la Springtime se poate abuza destul de mult dacă eşti deştept şi, după unii, un pic nesimţit. Nesimţit? Eu pun următoarea întrebare: dacă cineva ar vrea să facă o reclamă la salata asta, oare nu ar pune la fel de mult în caserolă pentru sesiunea de fotografii? Eh, daca aşa ar apărea în reclamă, atunci sînt pe deplin împăcat cînd de fiecare dată cînd mănînc acolo (adică aproape în fiecare zi), fac un munte de salată în caserola mea. Cel mai ieftin munte de salată din Bucureşti. Garantat! Dar şi cel mai sănătos, la şase lei. Eu nu sînt vegetarian (decît în suflet, adică, ştiu că e bine să fii vegetarian, dar mănînc de toate), însă ştiu cît de important e să mîncăm legume şi crudităţi în general.

Astăzi se ştie cît de important este modul în care mîncăm pentru cît de mult o să trăim şi mai ales pentru cum o să trăim. Uneori zîmbesc cu amărăciune cînd mă gîndesc cît de atent sînt cu maşina mea atunci cînd  îi cumpăr cel mai bun ulei, ca să am grijă de motor, dar în corpul meu, cel mai complex motor din univers, introduc tot felul de chestii fără să mă gîndesc la ce înseamnă asta. Fumatul e cel mai mare criminal dintre toţi, dar n-o să vorbesc acum despre fumat pentru că din fericire nu am problema asta. Dar şi ceea ce mîncăm are un impact uriaş asupra stării de sănătate şi duratei de viaţă. De aceea, oridecîte ori sînt nevoit să mănînc în oraş, şi sînt nevoit în fiecare zi, (deşi uneori o completez cu un cheezburger), aleg salata asta care, după cum ziceam, e fără îndoială cel mai bun mod de a cheltui şase lei pe mîncare în Bucureşti.