Love is why we are here

Nu obișnuiesc să mă fițoșesc cu titluri în engleză, dar acum cîteva zile am văzut pe la Piața Sudului o doamnă cam șleampătă purtînd un tricou negru lălîu pe care scria cu litere mari, albe „Love is why we are here”. Mesajul mi se pare greu de tradus în limba română, nu pentru că ar fi greu să traduc înțelesul, asta ar fi floare la ureche, dar mi se pare greu să traduc înțelesul păstrînd în același timp o formă așa de condensată și care lovește ca un pumn în capul pieptului sufletului. Cel puțin pe mine acolo m-a lovit, m-am simțit lovit de un trăznetel, care nu m-a omorît și nici măcar nu mi-a dat super puteri, dar mi-a dat o secundă de limpezime care a luminat dintr-o dată tot întunericul din univers. Da, chiar așa, love is why we are here.

Unul dintre filmele mele preferate mă pune într-o situație destul de stînjenitoare, pentru că are doar 5.5 pe IMDB. Și mai rău decît atît, metascorul e 32 (adică acel scor obținut și prin cuantificarea opiniei criticilor). Filmul se cheamă It’s all about love (Thomas Vinterberg),  un titlu de asemenea greu de tradus, dar ușor de ințeles. În film se întîmplă multe lucruri ciudate, dar e unul care m-a răscolit pînă la fund, deși știu că sînt fără fund. Oameni cad din senin morți pe stradă, fără să fie bolnavi sau împușcați și fără ca asta să mai șocheze pe trecători, de fapt nimeni nu se mai grăbește să ridice nici cadavrele, iar explicația pe care toată lumea pare să o știe deși n-a fost dată oficial de nimeni, e că oamenii mor din lipsă de dragoste.

E adevărat că în zilele noastre dragostea e doar glazura subțire și siropoasă de pe diferitele torturi ale vieții (romantice, prietenești, familiale, etc) și uităm din ce în ce mai repede și mai adînc adevărul, adevărul mai adînc decît lumea că lumea este întemeiată pînă la fundul ei pe dragoste și pe nimic altceva, și că atunci cînd dragostea începe să dispară nu doar că oamenii încep să moară, dar lumea însăși începe să se deșire de la particulele ei cele mai elementare. Și d-asta îmi place așa de mult filmul ăsta cu nota cinci pe IMDB și tricoul ăla lăbărțat.

Poate și postul meu de azi o să ia tot o notă sub mediocră, ca It’s all about love, ca mesajul de pe tricoul ala lălîu, dar asta nu înseamnă că dragostea e doar poleiala lucioasă pe care o arunci la gunoi după ce ai desfăcut pachetul proaspăt cumpărat din vitrină. Nu, că dragostea este realitatea ultimă pe care orice altă realitate stă grefată și își extrage din ea seva vitală e un adevăr care se impune cu puterea soarelui de amiază oricui are ochi să vadă. Și nu și-i ține tot timpul pironiți in telefon sau în laptop.

Dar ce e dragostea? Poate o să întrebe cine a ajuns pînă aici cu cititul…Și n-o să încerc să răspund la această întrebare, in primul rind pentru că nu se poate răspunde și in al doilea pentru ca nici nu e nevoie, știm toți ce e fără o definiție general acceptată și oficială. E suficient să ne întrebăm și dintr-o dată răspunsul ne va răsuna în urechile inimii ca un tunet care vine de aproape în mijlocul unei ploi de vară.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.