E lung Pămîntul, ba e plat, și e cu ghiavoli presărat

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Anunțuri

Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Cel mai tare din trafic

Textul meu de ieri despre ultimul absolut nu s-a bucurat de mare succes, deşi e unui dintre cele mai bune pe care le-am scris vreodată. Nu-i nimic, poate post-mortem. Astăzi vreau doar să mă laud cu faptul că am fost cel mai tare din trafic. Zăpada a paralizat, ca de fiecare dată, traficul din Bucureşti. Dar nu şi pe mine. Nu, domnule, am paralizat-o eu pe ea, dacă pot să spun aşa. Pînă la serviciu am întrecut mai multe autobuze 385, în care oamenii stăteau înghesuiţi şi nervoşi, şi nenumărate maşini mici, în care oamenii stăteau singuri dar la fel de nervoşi.

Acum cîteva zile conştientizam cu claritate de ce îmi place să scriu referate de evaluare şi o fac cu pasiune chiar după patru ani, deşi se zice că dragostea durează trei ani, şi de ce nu-mi place cealaltă parte a muncii de consilier de probaţiune, care este de fapt esenţa probaţiunii, supravegherile. Explicaţia e că cele două activităţi presupun două roluri diferite.  Cînd scriu referate de evaluare presentenţială, sînt văzut ca un salvator. În cealaltă activitate, de supraveghere, adică de punere în executare a sentinţelor penale, sînt văzut ca cel care pune în aplicare o pedeapsă, iar pedepsele nu sînt niciodată plăcute iar acest neplăcut este transferat asupra celui care le pune în aplicare. Dar chestia asta poate fi înţeleasă doar de către colegii mei care ştiu despre ce vorbesc.

Am mai conştientizat ceva, tot zilele astea. Am realizat că am pierdut cîţiva ani buni în autobuzele bucureştene, fără să merg cu bicicleta. Am pierdut exerciţiul fizic pe care aş fi putut să-l fac în timpul ăla, am pierdut timpul, bine măcar că nu am pierdut banii daţi pe bilet pentru că pe ăştia îi decontează tribunalul. Acum, cînd am descoperit cum se vine de fapt la serviciu, n-o să mai vin la serviciu, cel puţin pentru o perioadă în care sper să îmi termin de scris teza de doctorat.