Love is why we are here

Nu obișnuiesc să mă fițoșesc cu titluri în engleză, dar acum cîteva zile am văzut pe la Piața Sudului o doamnă cam șleampătă purtînd un tricou negru lălîu pe care scria cu litere mari, albe „Love is why we are here”. Mesajul mi se pare greu de tradus în limba română, nu pentru că ar fi greu să traduc înțelesul, asta ar fi floare la ureche, dar mi se pare greu să traduc înțelesul păstrînd în același timp o formă așa de condensată și care lovește ca un pumn în capul pieptului sufletului. Cel puțin pe mine acolo m-a lovit, m-am simțit lovit de un trăznetel, care nu m-a omorît și nici măcar nu mi-a dat super puteri, dar mi-a dat o secundă de limpezime care a luminat dintr-o dată tot întunericul din univers. Da, chiar așa, love is why we are here.

Unul dintre filmele mele preferate mă pune într-o situație destul de stînjenitoare, pentru că are doar 5.5 pe IMDB. Și mai rău decît atît, metascorul e 32 (adică acel scor obținut și prin cuantificarea opiniei criticilor). Filmul se cheamă It’s all about love (Thomas Vinterberg),  un titlu de asemenea greu de tradus, dar ușor de ințeles. În film se întîmplă multe lucruri ciudate, dar e unul care m-a răscolit pînă la fund, deși știu că sînt fără fund. Oameni cad din senin morți pe stradă, fără să fie bolnavi sau împușcați și fără ca asta să mai șocheze pe trecători, de fapt nimeni nu se mai grăbește să ridice nici cadavrele, iar explicația pe care toată lumea pare să o știe deși n-a fost dată oficial de nimeni, e că oamenii mor din lipsă de dragoste.

E adevărat că în zilele noastre dragostea e doar glazura subțire și siropoasă de pe diferitele torturi ale vieții (romantice, prietenești, familiale, etc) și uităm din ce în ce mai repede și mai adînc adevărul, adevărul mai adînc decît lumea că lumea este întemeiată pînă la fundul ei pe dragoste și pe nimic altceva, și că atunci cînd dragostea începe să dispară nu doar că oamenii încep să moară, dar lumea însăși începe să se deșire de la particulele ei cele mai elementare. Și d-asta îmi place așa de mult filmul ăsta cu nota cinci pe IMDB și tricoul ăla lăbărțat.

Poate și postul meu de azi o să ia tot o notă sub mediocră, ca It’s all about love, ca mesajul de pe tricoul ala lălîu, dar asta nu înseamnă că dragostea e doar poleiala lucioasă pe care o arunci la gunoi după ce ai desfăcut pachetul proaspăt cumpărat din vitrină. Nu, că dragostea este realitatea ultimă pe care orice altă realitate stă grefată și își extrage din ea seva vitală e un adevăr care se impune cu puterea soarelui de amiază oricui are ochi să vadă. Și nu și-i ține tot timpul pironiți in telefon sau în laptop.

Dar ce e dragostea? Poate o să întrebe cine a ajuns pînă aici cu cititul…Și n-o să încerc să răspund la această întrebare, in primul rind pentru că nu se poate răspunde și in al doilea pentru ca nici nu e nevoie, știm toți ce e fără o definiție general acceptată și oficială. E suficient să ne întrebăm și dintr-o dată răspunsul ne va răsuna în urechile inimii ca un tunet care vine de aproape în mijlocul unei ploi de vară.

Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Inception

Mi-am cumpărat bicicletă şi asta m-a adus în contact cu poliţia. Mi-am cumpărat o bicicletă cît de cît decentă din Decathlon. Din cîte am văzut, e un magazin OK, dar care are de pierdut prin faptul că are angajaţi si paznici din Romania. Oamenii ăştia reuşesc să te facă să nu uiţi că eşti în România chiar dacă eşti într-un magazin..internaţional. Dar important e că bicicleta nu e românească.

Mall-urile noastre toate nu au deloc parcări pentru biciclete, aşa că puţinii curajoşi care merg cu bicicleta sînt nevoiţi să le ancoreze pe unde se poate. Cum era miercuri, din Decathlon am fugit direct în mall Cotroceni unde voiam să văd Robin Hood. Mi-am legat bicicleta de un stîlp de la intrare, moment care mi-a prilejuit primul contact cu poliţia. Erau parcaţi acolo şi citind ce scrie pe maşină, siguranţă şi încredere, m-am dus la ei cu siguranţă şi încredere şi le-am cerut un cuţit să tai nişte chestii care atîrnau pe la bicicleta mea proaspăt cumpărată. Contactul a fost fericit şi eu mi-am rezolvat problema. A apărut o altă problemă cînd am realizat că City Cinema nu are contract cu Orange pentru Orange Wednesdays. Apucasem să plătim cu cardul dar ne-am luat banii înapoi. Casierul a fost înţelegător. Poate sper  prea mult, dar sper ca asta să fi fost pentru ei o lecţie şi să-şi dea seama că au nevoie de contractul ăla cu Orange.

Aşa că am plecat în Plaza, singurul mall pe care nu îl suport, nu ştiu de ce. Acolo am văzut The ghost writer al lui Roman Polanski. Un film cu substanţă şi bine făcut, dar care nu m-a dat pe spate. În niciun caz n-aş zice că e filmul perfect sau mai bun decît filmele lui Hitchcock cum se hazarda un comentator pe IMDB.

Era cam 12 30 noaptea si eu rulam linistit pe bulevardul Timişoara în drum spre casă. La un moment dat o maşină de poliţie se apropie de mine, lasă geamul în jos şi îmi spune, poliţistul din dreapta, nu maşina: Domnu’, ştiţi că rulaţi cu 40 la oră? Am mers special în spatele dumneavoastră ca să vedem. Cam repede!  Eu am răspuns: Serios? Super! Mulţumesc, habar n-aveam cu cît rulez..” Maşina zîmbeşte şi pleacă mai departe.

Două contacte fericite cu poliţia. În aceiaşi zi. Şi aşa mi-am început cariera de biciclist în Bucureşti, care sper să nu se termine prea repede sau prea tragic. Am fost introdus, ca să zic aşa.

Tot despre un fel de introducere, dar pe furiş şi cu scopuri neortodoxe, e vorba şi în Inception, ultimul film al lui Cristopher Nolan. D-abia aştept să-mi leg iar bicicleta în faţa Mall-ului sau în parcarea subterana!! Marius o să-mi zică din nou că ar trebui să vin cu maşina ca să mă respect şi eu.

Fimul ăsta o să fie filmul anului sau chiar filmul deceniului, chiar dacă n-o să ia Oscarul. Sînt convins de asta. Pînă şi Roger Ebert a rămas fără cuvinte! Nu că asta ar însemna mare lucru, dar Inception o să fie MARE! Ştiu asta deşi nu l-am văzut încă. Se spune că Memento a fost pentru Nolan un fel de încălzire pentru Inception, şi Memento e unul dintre cele mai bune filme pe care le ştiu. Şi ştiu cîteva..