Posts Tagged ‘istoria’

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

E bine știut faptul că, cel puțin în literatură, calea către măreție trece prin cele mai adînci abisuri ale suferinței. Aș putea să fac o listă lungă de mari scriitori care au ajuns ceea ce au fost, adică mari scriitori, doar după ce au suferit. Suferința e extrem de polimorfă pe planeta noastră albastră, dar cred că două dintre formele pe care le ia au fost cele mai fecunde pentru scriitori. Prima este suferința din dragoste. Dragostea, atunci cînd este nefericită, pe unii îi omoară iar pe alții îi face mari. A doua ar fi, simplu spus, foamea. Poate foamea nu are o relație atît de directă cu creația ca și nefericirea din dragoste. De fapt, cele două nefericiri sînt de ordine cu totul diferite. În orice caz, în istoria literaturii putem să vedem că foamea a fost mai degrabă un factor care a stimulat creativitatea decît unul inhibitor.

Acum, dupa cum ziceam, lucrurile astea sînt bine știute. N-am spus nimic nou. Ce e nou, e încercarea mea de a răspunde la întrebarea de ce stau lucrurile așa. Și, deși nu am pretenția să dau un răspuns care să explice în totalitate chestia asta, cred totuși că răspunsul meu se apropie de esențial. Din acest motiv, el nu poate fi decît foarte abstract. Și sună cam așa: suferința, mai ales atunci cînd este din dragoste dar și atunci cînd este rezultatul feluritelor lipsuri materiale, îl face pe individul care suferă să se regleze mai bine pe frecvența lumii acesteia. Și pentru că lumea asta e în esență suferință, individul care suferă și suferă pînă la capăt- nu există suferință mai devastatoare și mai deplină ca cea din dragoste, dar din cauza asta are și cel mai mare potențial de stimulare a creativității- este într-o poziție privilegiată de a surprinde și exprima esența lumii în opera lui. Pentru că doar în dragoste atingem fericirea supremă, niciun individ nu e mai departe de realitatea lumii acesteia decît un îndrăgostit.  Iar unul care are de toate  și n-a știut niciodată ce înseamnă foamea, va avea destule probleme în a înțelege realitatea de zi cu  zi a vastei majorități a populației de pe blog (am vrut să scriu glob, am greșit, dar acum las greșeala necorectată pentru că mi se pare interesantă, scriind unde scriu). Cu alte cuvinte, orice formă de fericire, dar mai ales dragostea, reprezintă o îndepărtare de condiția umană.

Gîndurile astea ar putea fi mult dezvoltate, dar un blog nu e locul pentru așa ceva și nici eu nu cred că sînt omul potrivit pentru misiunea asta. Pentru că și eu vreau să fiu mare (cine nu vrea?!), o să închei postul de astăzi, pentru prima dată în istoria blogului meu, cu o rugăciune: Ferește-mă, Doamne, de dragoste și de prosperitate materială!

 

PS: Pînă acum rugăciunea mi-a fost foarte ascultată.

 

Realitatea e atît de complexă încît efectul asupra minții e paralizant. Cei mai mulți oameni au o cale simplă în viață. Îi interesează doar firul subțire de ață, care nici măcar nu există, și de care se țin cu încăpățînare pînă la mormînt. Dar de unde să începi cu întrebările cînd vrei să înțelegi pe ce lume trăiești de fapt, cînd vrei să pătrunzi cu privirea prin straturile interminabile de fire care creează realitatea și îi dau consistența de enigmă?

Vestea bună e că orice întrebări ar pune cineva, adică acele întrebări de importanță ultimă, toate ajung inevitabil la Iisus Christos, un om care a trăit acum 2000 de ani și care a spus despre el însuși că este mai mult decît un om. Spiritul ar trebui să încerce un sentiment de ușurare că nu mai trebuie să străbată Universul pentru a găsi răspunsuri, că toate răspunsurile sînt adunate în acest Om. Pilat din Pont, care a întrebat ce este adevărul, avea răspunsul înaintea lui, putea să-L vadă. El a fost mai norocos decît noi, ar putea să zică unii.

Dar noi? Și noi sîntem la fel de norocoși, zic eu. Acest Om a împărțit istoria în două. Asta nu poate s-o nege nimeni sănătos la cap (înainte de Christos și după Christos, nu-i așa?). Dar, oricît ar suna de comic, au fost și sînt unii care pun la îndoială tocmai istoricitatea lui Christos. Cu aceștia nu trebuie să pierdem prea multă vreme, pentru că poziția lor e comică. În schimb, pentru cei mai mulți oameni Christos a fost doar un om bun, un învățător moral, ca Buddha si alții. Aș vrea să arăt în două cuvinte că poziția acestora e și mai comică decît a celor care nu cred că Christos a existat în istorie. Iisus a afirmat de numeroase ori (și nicio critică superioară a Evangheliilor n-ar putea să scoată asta din textul sacru) că El e Dumnezeu. Afirmația asta face imposibil ca cineva să mai spună despre Iisus că a fost doar un om excepțional. Omul ăsta excepțional, care a schimbat istoria, ori a fost cine a zis că a fost, adică Dumnezeu, ori a fost cel mai mare șarlatan din istorie sau n-a fost mai sănătos decît cineva care spune despre el însuși că este un ou, cum zicea cineva. Eu cred că e mult mai grav să spui că ești Dumnezeu decît să spui că ești un ou. Oul e, la urma urmelor, ceva finit, organic, de o complexitate doar gradual mai redusă decît noi înșine. Dar Dumnezeu? Dumnezeu e infinitul și între El și noi e o prăpastie infinită, un infinit calitativ. Dacă Iisus a zis că a fost Dumnezeu, și a zis, atunci omul acesta care a schimbat istoria nu mai este un simplu om: El este cine a zis că este, adică Dumnezeu?

După ce a dat ocol Universului pentru a găsi răspunsuri, și după ce a s-a odihnit și a fost pentru o secundă fericită că toate răspunsurile erau adunate în acest Om, un singur om, cu un loc în timp și spațiu, ca oricare altul, mintea se află dintr-o dată în fața celei mai mari insulte dintre toate: aceea că acest om, în carne și oase, poate să fie în același timp Dumnezeu.

Toată lumea a văzut filmul lui Mel Gibson, Patimile, și bine a făcut. Întîlnirea cu Iisus în versiunea lui Gibson poate a fost brutală, dar pentru mulți a fost o ocazie rară să stea față în față cu Omul-Dumnezeu și să se gîndească. Oamenii nu prea mai gîndesc azi. Sînt prea grăbiți să strîngă bani și apoi să-i cheltuie. Cam la asta se reduce viața omului modern. Însă în momente de repauz, pînă și omul modern se mai întreabă: “Care e rostul acestui carusel? Mă învîrt în cerc, nu-i așa? Nu mă duce nicăieri, nu-i așa? Ah, parcă mă ia amețeala!” Dar dacă filmul lui Gibson a avut un minus, și a avut cel puțin unul, atunci marele lui minus a fost nu că a exagerat cu violența fizică-mă îndoiesc că e posibilă o exagerare în cazul ăsta- ci minusul fundamental a fost că ne-a prezentat drama omului-Iisus și a ignorat-o cu totul pe cea a lui Iisus-Dumnezeu. Dar acum eu sînt comic, nu-i așa? Poate camera de filmat să pătrundă acolo unde nici măcar mintea, cu singurele ei instrumente, inteligența și imaginația, nu poate să pătrundă? Îmi pare rău că Tarkvosky a murit așa de tînăr. Dacă ar fi trăit mai mult, poate ar fi făcut un film despre Iisus și el s-ar fi priceput să ne arate ceva din drama interioară a omului-Dumnezeu și ar fi lăsat sîngele și efectele speciale pe plan secundar sau le-ar fi lăsat cu totul afară din poveste. Căci ele nu merită deloc locul central în care le-a pus Gibson.

Medicii care au analizat cazul au ajuns la concluzia că inima lui Iisus n-a mai rezistat și a cedat. Deci a murit de inimă frîntă. Cu ceva timp înainte, în grădina Ghetsimani, transpirația lui se transformase în sînge din cauza durerii interioare. Și Gibson vrea să ne vîndă gogoașa că în durerea fizică a constat suferința lui Iisus.

Adevărul e că a făcut și el ce a putut și nu trebuie judecat prea aspru pentru asta. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să încercă să contemplăm adevărata dramă. Și adevărata dramă constă în faptul că acolo, în trup de om, era Cel care a existat înaintea Universului. Cel care a traversat distanța infinită dintre Creator și creat. Dacă Iisus a suferit vreo umilire, aceea nu a fost că a fost scuipat în obraz sau că a fost ucis în cel mai rușinos mod posibil, gol pe o cruce (crucea nu era deloc chestia sfîntă care e azi în mintea creștinilor, ci cel mai rușinos instrument de tortură al vremii), ci umilirea, singura adevărată umilire pentru El, a fost că a devenit om. Că a traversat distanța infinită dintre Dumnezeu și creatură și „a luat chip de rob”. Oh, infinită dragoste! Mintea se blochează cînd încearcă să înțeleagă ce s-a întîmplat de fapt acolo, acum 2000 de ani. Dar nu se blochează la fel și azi cînd încearcă să înțeleagă dragostea? Dacă un îndrăgostit începe să explice de ce s-a îndrăgostit, nu-i așa că e comic?  (și aici calc pe urmele marelui Kierkegaard, dar e inevitabil, pentru că n-a mai stat nimeni așa de limpede și de hotărît în fața Paradoxului, Dumnezeu-omul, așa cum a stat el) Dragostea este misterul ultim și din fericire nu e nevoie să-L înțelegem, ci doar să-l contemplăm, să-l trăim și în cele din urmă să-l credem.

Christos a fost un om în istorie, după cum istoria, ruptă în două de El, ne aduce mereu aminte. Christos a murit. Christos a înviat. Christos e Dumnezeu care e dincolo de istorie. Și nu cere altceva decît să-L iubim și să-L credem. Da, să-L credem. La asta se reduc toate întrebările despre sensul istoriei și sensul vieții. Mintea noastră se poate odihni, în sfîrșit, după atîtea căutări, în dragostea Celui în care poți doar să crezi.