Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Cușca și depresia

Cine n-a fost măcar o zi în viața lui depresiv? Cine nu are măcar un prieten, dacă nu mulți, care să nu fi fost chinuit săptămîni, luni sau ani de un demon al depresiei mai slab sau mai teribil? Realitatea cu privire la depresie este că avem de-a face cu o epidemie la nivel global, dar mai ales în țările așa-zis civilizate (ceea ce e semnificativ, după cum o să încerc să arăt imediat în cîteva cuvinte). Sîntem chinuiți, ceva specific tot finalului de secol XX și început de scol XXI, și de o epidemie de cancer, pe care unii au corelat-o cu introducerea produselor derivate din petrol in viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, petrolul aduce nu doar moartea planatei prin poluare, dar și moartea a milioane de indivizi prin cancer. Este, dacă ne consolează cu ceva, ceva ce ne-am făcut cu mîna noastră. Depresia s-ar părea că nu are nimic de-a face cu mîna omului, dar în realitate nu e decît corespondentul în plan psihologic/cultural al poluării din plan natural. De ce spun asta? Pentru că amîndouă, și poluarea și depresia, sînt rezultatul unui anume mod de viață, și anume modul de viață cread de viziunea despre lume si viata științifica/materialista/empirica/exclusiv imanentista/etc. etc care a apărut pe Pămînt odată cu Iluminismul și ajuns la climax în Occidentul secolului 20. În timp ce poluarea este consecința evidentă a acestui mod de viață, legătura cu depresia nu e la fel de evidentă, dar iti sare imediat in ochi daca te uiti mai atent. Poluarea este consecința fizică (distrugerea vieții pe Pămînt) a unui proces fizic (ardereea combustibililor fosili, exploatarea irațională și distructivă a resurselor naturale și așa mai departe) de raportare la o realitate fizică (mediul înconjurător).
Lucrurile se complică atunci cînd trecem de la mediul înconjurător la om și la ce se întîmplă în capul lui, pentru că nu există nimic mai complicat în întregul univers decît realitatea din capul cuiva, inclusiv al tău și al meu. Dar cîteva lucruri se pot limpezi chiar și acolo. Depresia face ravagii fix în inima acelui mod de viață care este responsabil și cu poluarea. Să fie doar o coincidență? Eu cred că nu. Pentru că depresia este un fel de poluare a sufletului omenirii. De-a lungul istoriei, oamenii au crezut că viața omului și a planetei lor face parte dintr-o realiate mult mai vastă și mai complexă, iar aceeastă credință a luat diverse forme în diverse locuri ale lumii in general sub forma religiilor. Ce au în comun toate religiile este in fond deschiderea lumii noastre către o alta realitate, către infinit, o relație cu infinitul, o relație care nu lasă lumea noastră netransformată, ci, din contră, are consecințe majore pentru tot ce se întîmplă pe fața pămîntului în general și pentru fiecare individ în parte în special. Sînt nevoit să scurtez povestea, și să spun că Occidentul modern așa-numit secularizat, s-a rupt treptat, treptat de această concepție despre realitate și ajuns la concluzia că nu există decît ce se vede și se poate analiza la microscop sau cu telescopul. Bun, dar asta a însemnat că dintr-o dată omul era izolat pe planeta lui ca într-o cușcă, singur într-un univers rece și indiferent, cu nimic care să mai dea sens vieții, în ciuda unor încercări eroice ca Sisiful lui Camus și alții. Și încet, încet, aerul din atmosfera societăților crescute pe solul acestei concepții esclusiv naturaliste despre realitate, a devenit irespirabil, pentru simplul motiv pentru că nu mai exisă un dincolo care să-l reîmprospăteze. Înainte de această mutație în cultura Occidentului, individul, indiferent de soarta lui din această lume, era răscumpărat prin relația salvatoare cu o alta. Exista un orizont infinit de la care putea spera infinit si care raspundea infinitului din sufletului lui, dar de cind zidul imanentist care inconjoara planeta Pamint reflecta ca o oglinda realitatea de la nivelul solului si afirma dogmatic ca nu exista nimic decit pietre si carne si fierberea lor fără rost, occidentalului modern si iluminat dar singur pe lume si in Univers, nu-i rămîne decît o zbatere disperată între plictis, dezorientare, depresie și în cele din urmă nebunie. Ah, n-am spus asta, dar avem și o epidemie de nebunie în ziua de astăzi.
Planet-Earth-from-Space-Wallpapers

P.S.: N-am vrut aici sa analizez depresia ca problema medicala. Nici n-as fi putut. Am vrut doar sa o pun in perspectiva cosmica, asa, ca in imaginea asta.

În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.

Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.

Mai bine să mori de cancer decît de foame

Nu, nu mă tabloidizez. Dacă m-aș tabloidiza, aș vorbi despre schimbarea polului magnetic al Pămîntului. Știați că polul magnetic al Pămîntului s-a deplasat cu mai mult de o mie de kilometri în ultima sută de ani? De fapt, se deplasează cu vreo 75 de kilometri pe an, în ultimul timp, și accelerează pînă cînd la un moment dat o să dispară pentru o scurtă perioadă de timp, doar ca să repară inversat. Adicp polul nord o să fie polul sud și invers. Unii spun că asta ar avea efecte dramatice pentru viața pe Pămînt, în timp ce NASA de exemplu spune că nu ar fi așa dramatic (puteți citi aici ce spune NASA). Cei care spun că sfîrșitul lumii o să vină de aici sînt evident entuziaști ai anului 2012. Toată lumea îi vede prost, ca pe toți alarmiștii, de altfel. Dar vreau să le iau puțin apărarea. Fapt este că, mîine sau peste un milion sau o sută de milioane de ani,  sfîrșitul o să vină oricum. Asta e la fel de sigur pe cît e de sigur că a existat un început. Și faptul că a existat un început e foarte sigur. Ceea ce nu-i face pe alarmiștii apocalipselor de tot felul nimic altceva decît avangardiști. Poate extrem de avangardiști, dar avangardiști în orice caz

Dar uite, așa fac eu și mă pierd în paranteze stufoase. Mi se pare uneori că sînt incapabil să torc un fir narativ de la început pînă la sfîrșit fără să mă agăț de tot felul de alte scame. Mă rog, nimeni nu e perfect. Și mi se pare că m-am și tabloidizat încercînd să arăt cum ar fi să mă tabloidizez, nu-i așa? Simulare perfectă.

Titlul postului e inspirat de o discuție pe care am avut-o azi cu o colegă și pe care o mai avusesem de fapt și în alte ocazii. Discuția pornise de la alimentația de astăzi, plină de E-uri și hormoni și modificări genetice și toate chestiile astea care efectiv, spun unii, au produs epidemia de cancer cu care ne confruntăm astăzi. Eu am răspuns că totuși avem motive să fim optimiști, pentru că, cred eu, poate în zece sau douăzeci de ani aproape toate formele de cancer o să fie vindecabile.

Și în plus, alimentația de astăzi, așa păcătoasă cum e, a făcut ca pentru prima dată în istorie să fie mult mai puțini oameni care mor de foame. Alimentele moderne, aditivate și modificate genetic așa cum sînt, reușesc totuși să ofere o abundență de hrană pentru populația lumii, ceva cu totul fără precedent în istorie. E adevărat că alimentele nu sînt repartizate drept pe lumea asta (dreptatea însăși nu e repartizată drept pe lumea asta, pentru că lumea asta e, în esență, strîmbă), că unii sînt obezi în timp ce alţii sînt subnutriți. Dar cetățeanul mediu al planetei e astăzi destul de bine hrănit. Statistica poate să fie o chestie foarte amuzantă. De exemplu, dacă Ion are zece găini și Gheorghe n-are niciuna, se poate spune că fiecare dintre cei doi are în medie cinci găini.

Bun, deci ziceam că mai bine să mori de cancer decît de foame, și așa e. Moartea prin înfometare e o chestie sigură, în timp ce cancerul e o chestie probabilistică. Este foarte posibil ca cineva să fumeze toată viața, să trăiască într-un oraș poluat, să mănînce în fiecare zi mezeluri cu maioneză și cartofi prăjiți și totuși să nu facă niciodată  cancer. Dar cînd vine vorba de absența hranei, lucrurile stau altfel. E suficient să treacă mai mult de șase ore de la ultima masă că individul modern și sătul deja începe să se văicărească: mor de foame! Alimentația modernă, cu toate E-urile și hormonii ei, e un rău necesar.

2012 o să fie în 2014

Astronomii au descoperit o cometă care se apropie vertiginos de noi. Doar cînd vine vorba de ameninţări cosmice putem să vorbim despre noi. Doar atunci umanitatea încetează să mai fie o abstacţiune şi devine o realitate palpabilă, în carne şi oase.

Cometa a fost denumită 2012 S1 (să sperăm că n-o să urmeze, după modelul oferit de  Samsung Galaxy, şi o S2, S3…) şi unii oameni de ştiinţă sînt de părere că la momentul de maximă apropiere cu Pămîntul o să fie chiar mai strălucitoare decît Luna. Ceea ce nu e puţin lucru. Încercaţi doar să vă imaginaţi un corp ceresc mai strălucitor decît o Lună plină dar despre care ştiţi bine că nu e Luna. Pe mine mă iau fiori cînd mă gîndesc la asta. Oamenii de știință ne asigură că nu există nicio șansă să fim loviți de cometa asta.   Dar tocmai siguranța oamenilor de știință m-a făcut să mă gîndesc la Melancholia, filmul lui Lars Von Trier. Dacă nu l-aţi văzut, n-ar strica să-l vedeţi. După părerea mea e unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei şi în orice caz unul dintre cele mai bune dintre filmele noi. Unde se poate vedea că știința nu știe întotdeauna. De altfel, știința adevărată va recunoaște întotdeauna că toate teoriile ei sînt provizorii, simple aproximări ale adevărului.

Chiar dacă se numeşte 2012 S1, cometa o să ajungă aproape de Pămînt în Ianuarie 2014, deşi o să fie vizibilă cu instrumente nu foarte sofisticate mult timp înainte de acea dată. Nu ştiu dacă asta dă sau nu apă celor care aşteaptă sfîrşitul lumii în 2012, dar în orice caz ar trebui să dea nişte fiori oricărui om care respiră. Ne aminteşte cît de fragili sîntem, că lumea noastră atîrnă efectiv de un fir de păr, chiar dacă, de aici de jos şi cu soarele strălucind vioi pe cer, ni se pare că Pămîntul nostru e etern. Doar noaptea ne mai aduce aminte de terorile care ne înconjoară. Să nu-mi spuneţi că n-aţi fost niciodată bîntuiţi de vreo teroare în timpul nopţii! Măcar un coşmar înfricoşător, dacă nu ceva mai serios.

Cine vrea, poate să citească aici  mai multe despre cometa asta, despre care s-a spus că probabil o să fie cel mai luminos eveniment din istoria cosmică a Pămîntului.

Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.