Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.

Unde e România mai tare decît Germania şi Spania

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

De ce donez sînge

Cineva mă întreba de ce donez sînge. Întrebarea, mai ales că nu venea de la oricine, m-a pus pe gînduri. Cine mă întreba ştia că zilele astea stau prost cu banii şi insinua, mai în glumă mai în serios, că m-aş duce să donez sînge pentru bani. Dacă te duci să donezi sînge primeşti şapte de bonuri de masă în valoare de nouă lei fiecare, deci 63 de lei în total, dacă mai ştiu eu tabla înmulţirii. Pentru mine e limpede că nu mă duc să donez sînge pentru bani, căci deşi mă bucură bonurile primite,  nu încerc să trag de ele timp de trei, patru zile ca să pun pîine copiilor pe masă, cum probabil fac mulţi dintre donatorii pentru bonuri. Mai degrabă mă duc şi-mi cumpăr niste somon, pe care altfel nu-l cumpăr foarte des pentru că e scump. Deşi ştiu că nu donez sînge  pentru bonuri,  nu mi-e deloc limpede de ce o fac de fapt. Dacă aş scrie aici că o fac doar din spirit civic, din dorinţa pură de a salva vieţi  etc., aş fi fără îndoială un ipocrit. Filantropia, ca sentiment general, e un factor cu o influenţă foarte slabă asupra acţiunilor noastre. Ne motivează doar concretul, doar poveştile individuale ne înduioşează. Starea generală de rău a omenirii,  fiind generală e şi abstractă, şi chiar dacă ne poate smulge cîte o lacrimă din cînd în cind, nu e în stare să ne smulgă niciun leu din portofel.

Dar să revin la sîngele meu şi la întrebarea de ce îl dau. Aproape pentru tot ce facem există un complex de motive, niciodată un singur motiv. Sigur, mă simt bine ştiind că fac bine. Deşi nu ştiu cui foloseşte sîngele meu, poate vreunui ticălos pe care l-aş urî dacă l-aş cunoaşte, mă bucur să ştiu că sînt util cuiva şi încă într-un mod vital. Mă flatează şi modul în care mă tratează personalul de acolo. Ştim foarte bine cum sîntem trataţi de vînzători, funcţionari publici, medici etc.  La centrul de donare sînge din strada Dr. Felix, aproape de Piaţa Victoria, lucrurile stau cu totul altfel pentru mine. Cei mai mulţi dintre donatorii de sînge se  duc, într-adevăr, doar pentru bonurile de masă. Unui nene gras şi cu faţă urîtă i se spunea că nu poate dona pentru că are hepatită şi că i s-a mai spus asta. Din cîte am înţeles eu, respectivul nene ştia că are hepatită dar voia oricum să dea nişte sînge, aşa infectat cum era, ca să facă rost de nişte  bonuri de masă. Cel puţin în cazul lui, lucrurile sînt foarte limpezi: nu poate fi vorba de nicio motivaţie altruistă acolo. O doamnă donatoare foarte supărată, nu ştiu exact de ce, zicea ieri că  „nu vine niciunu’ sătul aici să doneze”. Eu eram sătul şi eram acolo şi aproape că mă simţeam prost din cauza asta.  Deci cei mai mulţi donatori de sînge, cu excepţia celor care se duc să doneze pentru cineva anume, sînt oameni săraci. Şi eu sînt sărac, dar sînt ceva mai îngrijit, am un job care creează o oarecare impresie cuiva care nu ştie exact despre ce e vorba, pentru că lucrez „la Tribunal”,  şi un anumit nivel de studii. În plus, sînt nefumător, nu abuzez de alte substanţe şi  am o stare de sănătate bună. Ceea ce mă face donatorul ideal. În consecinţă, pentru că toate lucrurile astea apar pe fişa mea de donator, sînt tratat foarte bine acolo. Aproape excepţional.

Nu mă duc acolo ca să fiu tratat excepţional şi flatat, fireşte. Cînd donezi sînge, primeşti o adeverintă care îţi asigură o zi liberă de la serviciu, deci e şi asta ceva. Toate astea se adună în complexul de motive despre care scriam, un complex în care mi-ar plăcea, desigur, să cred că  cea mai importantă e dorinţa pură de a face bine, dar nu sînt aşa de sigur că e aşa. Mai degrabă, motivaţiile egoiste se amestecă, în cazul meu, cu cele altruiste într-un tot ambiguu şi gri din punct de vedere etic. Important e că, egoist sau altruist, mă duc să donez sînge, ceea ce, independent de motivaţia donatorului, e foarte important, căci sîngele nu se găseşte chiar pe toate drumurile. Şi chiar dacă s-ar găsi, n-ar fi de mare folos, căci sîngele cules de pe drumuri nu mai e bun de nimic. Dacă s-ar putea aduna în flacoane sterilizate tot sîngele care curge aiurea în accidente, crime, războaie, etc., am trăi într-o lume mai bună.

Există şi riscuri asocitate cu donatul. Riscul să te plictiseşti aşteptînd, căci în general durează 2, 3 ore. Riscul să leşini, cum a leşinat o adolescentă ieri. (Prietenul ei o certa apoi aducîndu-i aminte că i-a spus de atîtea ori să nu mai fumeze. Eu l-aş sfătui să se apuce şi el de fumat sau să se despartă de ea, pentru că cel mai probabil ea n-o să se despartă niciodată de ţigări.)  Riscul să afli că ai HIV  sau vreo altă boală detectabilă prin analiza sîngelui.

Andrei Pleşu ca instituţie

Aseară a avut loc lansarea unui master foarte interesant şi nou în peisajul academic românesc, anume un master de studii religioase. Andrei Pleşu a jucat un rol important în realizarea acestui proiect şi are un curs sau două în programa masterului. Unul dintre moderatorii mesei rotunde, un tip evident inteligent, care vorbea foarte bine engleza, latina şi probabil alte limbi moarte şi vii, cum şade bine cuiva de la facultatea de Litere, a vrut să glumească, probabil, şi a zis că vrea să i se adreseze lui Andrei Pleşu ca instituţie. Lumea a rîs, dar dincolo de glumă, poliglotul nostru a spus ceva mai interesant decît îşi imagina.

În limbajul comun, instituţie înseamnă Primărie sau ceva asemănător. În realitate, instituţie înseamnă altceva. O instituție este un fel de organism nebiologic, social, mai exact. Sociologii vorbesc despre instituția căsătoriei, de exemplu. Ne însurăm, respectiv mărităm, și trăim mai mult sau mai puțin monogami, nu doar pentru că simțim nevoia unui partener de viață, ci pentru că așa trebuie. Da, poate vrem să ne însurăm și poate chiar vrem să fim monogami, însă chiar dacă nu am vrea, căsătoria, și mai exact căsătoria monogamă, ni se impune ca o forță a naturii. Instituția este, așadar, un sistem de relguli ce are puterea să ghideze comportamente și să ofere valori.  Înțelegînd astfel instituția, gluma amicului nostru poliglot nu mai este deloc o simplă glumă, ci ni se descoperă dintr-o dată ca o posibilitate extraordinară. Dacă Andrei Pleșu ar fi o instituție, adică o forță capabilă să impună valori și să ghideze conduite, într-o societate cu valori dubioase și conduite specifice piraților și mitocanilor, nu-i așa că am trăi într-o Românie mai bună?