Eu sînt Idiotul

De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!

Anunțuri

Mă întreb dacă Woody Allen l-a citit pe Martin Buber…

…probabil că nu. De fapt sînt sigur. După cel mult trei pagini, ar fi pus cartea jos, indiferent de carte, și ar fi zis, încă un evreu nebun. Nu cred că Martin Buber,  cu toată puterea lui nepămîntească, ar fi reușit să aibă un ecou mai mare de atît în capul lui Woody Allen. Mă întrebam asta în seara asta cînd am revăzut Match Point. Filmul ăsta este unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, și ar fi fost chiar o capodoperă, dacă n-ar fi dat-o în bară într-un moment cheie.

De unde o dublă ironie. Prima, că unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, poate chiar cel mai bun, nu este o comedie. A doua, că soarta filmului este decisă de o scenă trivială, o scenă care produce o crăpătură dramatică în chiar inima filmului, un film care altfel e aproape desăvîrșit, la fel ca mingea de tenis care lovește fileul în prima scenă și ca verigheta doamnei Eastby care lovește bara spre final, filmul însuși ricoșează și, fără prea multă plutire în suspans, cade și se face țăndări. Cei doi detectivi care investighează uciderea Nolei, deși aveau jurnalul ei, aleg să îl creadă pe Chris și să lase baltă cazul. Trec peste faptul, greu de crezut, că Nola nu ar fi scris în jurnal despre faptul că era însărcinată (și de asemenea peste faptul că o sarcină este unul dintre primele lucruri care sar în ochi la autopsia unei victime a unei crime comise cu sînge rece), și mă opresc la ceea ce a scris dar nu a fost suficient ca să-i convingă pe detectivi. I-ați promis Nolei că o să vă părăsiți soția pentru ea? îl întreabă detectivii pe Chris, pentru că asta citiseră în jurnal. Nu, cum să promit așa ceva, răspunde Chris, dar sigur ea a avut fantezia asta și a scris-o în jurnal. Un jurnal este prin natura lui un spațiu intim în care oamenii nu mint. Dacă cineva ține un jurnal în care faptele sînt amestecate cu fantezia, atunci fie e vorba de un scriitor în devenire fie de cineva care nu e chiar întreg la minte. Nu e cazul Nolei. Din cîte știm, ea pur și simplu ținea un jurnal, iar în cazul unui jurnal, nu poți să pleci de la altă ipoteză decît aceea că ce scrie acolo e adevărat. În orice caz, în cazul unei crime e o ipoteză pe care nu o poți abandona așa ușor. Dacă detectivii ar fi luat în serios jurnalul, ar fi avut motive să îl investigheze  pe Chris chiar după ce verigheta doamnei Eastby a fost găsită la drogatul împușcat. Ăsta este, după mine, momentul cînd filmul o dă în bară, plutește puțin, cade și perfecțiunea lui se sparge ca o farfurie de porțelan. De unde a doua ironie, că filmul ca film are o soartă similară cu povestea lui, că depinde, adică, de un fir de păr așa de subțire.

allen.jpegCa profetul nihilist evreu care este, Woody Allen predică foarte convingător. Predica lui este aceea din toate celelalte filme: existența este absurdă, nu există sens, singura certitudine e hazardul. Da, da, mi-am adus aminte acum de ce m-am întrebat în timpul filmului dacă Allen l-a citit pe Buber, un evreu de care trebuie să fi auzit: pentru că Buber iluminează ca un fulger în noaptea spiritului în care sîntem acum, existența sensului. (O altă ironie: in Match Point, Allen predică magistral și despre păcat; ironic pentru că, desigur, Woody Allen nu crede în păcat. Orice altceva ar mai fi, Match Point este și o parabolă modernă  despre alunecarea fatidică și în pas de vals de la simpla poftă  pînă la crimă). Faptul că o dublă crimă odioasă scapă nepepsită este, o declară însuși Chris, dovada supremă prin care Woody Allen ne arată încă o dată că nu există sens în lume. E mai greu de spus ce înseamnă că Woody Allen a făcut o gafă atît de serioasă în chiar inima filmului, adică momentul dramatic de care depinde soarta acestui Raskolnikov irlandez. Poate e un act ratat. Unul care trădează natura mai serioasă și mai profundă a lui Woody Allen. Pentru că, sincer, nu pot să cred un tip atit de genial e atît de unidimensional (pentru că nu e nimic mai  unidimensional decît nihilismul) pe cît a lăsat să se înțeleagă de cînd a pus mîna pe camera de filmat și pînă în ziua de azi. Pentru cei care nu au văzut Match Point, atenție, textul meu conține spoilere.

E lung Pămîntul, ba e plat, și e cu ghiavoli presărat

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.