Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Fantoma

Era de fiecare dată trist cînd vedea blocul murdar în care locuia. Tristețea se continua în lift pînă la etajul zece unde îl aștepta garsoniera în care vara era prea cald și iarna  prea frig. Dar acum tristețea era o fiară sălbatică ce îi sfîșîia inima cu gheare reci și otrăvite. Și otrava asta era dintre cele mai periculoase, dintre acelea care nu aduc moartea ci doar te lasă să o contemplezi în toată goliciunea ei obscenă.

Bebe, așa i se spunea fratelui său, căzuse pe șine în fața metroului la stația Tineretului.   Ce tineretului ? Moartea, în cazul ăsta, căci bebe avea doar 25 de ani. Apropiindu-se de lift, i se părea că îl aude alergînd pe scări, așa cum făcea mai mereu. Bebe se plîngea mereu că nu face destulă mișcare și că s-a îngrășat. Ar fi vrut să o ia pe urma lui dar simțea că nu are putere să urce niciun etaj, cu atît mai puțin zece. Dintr-o dată i se păru că din golul mare ce îi umplea stomacul ar putea aduna destulă putere ca să urce după el, doar că în aceiași secundă gîndul că  Bebe era mort, dînd buzna prin toate sinapsele,  îi închise stomacul și îi fură vlaga. Așa că luă liftul. De la lift pînă la ușă era întuneric și întunericul îl făcea să creadă că poate doarme, poate visează, poate nimic nu e adevărat. Poate chiar acum Bebe o să-i pună o piedică așa cum făcea mereu și cum făcuse atunci cînd el își spărsese nasul într-un cuier pe care un dobitoc de vecin îl lăsase pe coridor și cînd îl urîse pentru asta. Își amintea că uneori Bebe îl scotea din sărite și în momente alea îl ura. Își dorea să nu-l mai vadă niciodată. Și acum că nu mai era, era tot ce își dorea să vadă și își dorea să nu mai vadă nimic altceva știind că nu o să-l mai vadă niciodată pe el.

Aprinse lumina pe hol și după ce durerea pricinuită de valurile de fotoni trecu, ar fi vrut să o stingă din nou. Acolo pe hol erau pantofii lui sport pe care și-i luase cu o săptămînă în urmă. Acei pantofi care costaseră 400 de lei. Bebe își lua întotdeauna lucruri scumpe. Se supărase atunci pe felul lui iresponsabil de a cheltui banii și fusese invidios că printr-un mecanism misterios Bebe avea mereu bani să-și ia cîte ceva scump. Apoi el trebuia să plătească întreținerea pentru amîndoi. Acum nu mai trebuia să plătească niciodată întreinerea pentru el, și gîndul ăsta îl lovi în stomac cu puterea unui ciocan iar mecanismul care produce lacrimi se pusese în mișcare pînă la ultima rotiță, dar aceasta era blocată. Plînsul lui era mut, ceva îl ținea înăuntru, unde se lovea de toți pereții ființei lui făcîndu-l să se simtă ciuruit.

O amețeală ciudată îl făcea să se simtă despărțit de corp și să plutească. Pluti înspre baie și acolo se văzu spălîndu-se pe mîini. Era primul lucru pe care Bebe îl făcea de fiecare dată cînd intra în casă. El mai uita. I se părea că Bebe stă într-un colț și îl privește aprobator și mai i se părea că spălîndu-se pe mîini execută un ritual care ar putea să dea timpul înapoi. Dar timpul curgea iremediabil înainte fără să-i pese că în curgerea lui  strivea vieți. Și cum să-i pese, lui, care forma împreună cu spațiul un continuum ce cuprindea sute de miliarde de stele?! Pe un bulgăre albastu o trestie cugetătoare își dorea să dea timpul înapoi. El și alte cîteva sute de milioane, probabil. Dar asta nu era de ajuns ca să schimbe ceva în continuumul spațiu-timp. În timp ce se spăla pe mîini se gîndea la poveștile SF pe care le știa și care erau inspirate din teorii științifice serioase. Apoi se gîndi: dacă spațiul și timpul formează un continuum, înseamnă că între ele  trebuie să fie o asemănare fundamentală, și dacă poți să mergi prin spațiu încoace și-ncolo, de ce n-ai putea să mergi și prin timp la fel, înainte și înapoi? Dar săgeata timpului rămînea în continuare îndreptată inexorabil în jos.

De ani de zile primul lucru pe care îl făcea cînd intra în casă era să aprindă calculatorul. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să aibă habar ce face. Îl trezi scurtul intro muzical care îl anunța că s-a încărcat sistemul de operare. Îi plăcea melodia, dar se certase cu Bebe atunci cînd acesta instalase noul Windows 7. Poate doar ca să nu fie ca Bebe, el insistase să rămînă la vechiul XP căruia îi știa toate secretele. Asta era una dintre diferențele dintre el și Bebe, se gîndi. Lui îi plăcea siguranța pe care i-o dădeau lucrurile familiare, în timp ce lui Bebe îi plăcea noul. De exemplu, începea trei sau patru jocuri și termina doar unul. În plus, Bebe schimba și prietenele la fel de ușor, dar asta, își spuse, n-avea de-a face doar cu slăbiciunea lui pentru nou. Își aminti că Bebe avea întotdeauna cele mai frumoase fete fără să se chinuie. În schimb pentru el nu era așa de ușor. Întotdeauna îl invidiase pe ascuns pentru succesul lui la fete. Și acum Bebe, chipeș și atletic cum era, era doar o bucată de carne secționată și în curînd nu avea să mai fie nici atît. Durerea lui nu reușea să plîngă. Poate totul era încă prea ireal, poate o umbră de provizoriu mai colora încă ceea ce era de fapt definitiv.

Acum sistemul era încărcat și pe desktop erau zeci de iconițe, înghesuite haotic. După cîteva minute își dădu seama că privea în gol și că mîna lui era pe mouse așteptînd o comandă. Ca și cum ar mai fi vreo comandă care să aibă sens în fața morții. Ca și cum cineva ar putea să-și dorească altceva, în tot Universul ăsta mare, decît ca moartea să nu mai fie. Dar moartea era în continuare. Și pînă la noi ordine domnia ei era supremă. Simțea că orice alte ordine ar putea să dea oamenii, sînt doar joacă de copii comparate cu impotența lor de a poruncii morții. Se gîndea la toate lucrurile astea aproape cu detașare, și abstractizată astfel, moartea îl durea mai puțin. Asta pînă în secunda în care trupul care nu avea să se mai miște niciodată al lui Bebe îi veni în minte. Dintr-o dată moartea nu mai era o idee, aproape că nici nu mai exista. Totul se reducea la: Bebe e mort! “Bebe” e mort. Gîndul ăsta nu mai era doar un gînd, ci formase, printre organele pe care le avea deja, un nou organ din carne și singe la fel ca celelalte. Putea să-l simtă și știa că o să facă întotdeauna parte din el. Organul ăsta căpătase viață în fiziologia lui, ca și cum viața asta ar fi putut regleze echilibrul tulburat de moartea lui Bebe. Dar nu putea. Nimic nu putea și durerea îl făcu din nou să se simtă aproape de leșin. Dar nu putea să plîngă. Durerea lui era ca o furtună în care vîntul smulge copaci și acoperișuri dar în care norii rămîn uscați.

Comanda pentru mîna care stătea pe mouse veni în cele din urmă, dar nu ca un act voluntar, ci ca un reflex. Programul pe care îl deschidea întotdeauna primul era Yahoo Messenger. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să gîndească, pentru că fiecare mișcare a gîndirii îi producea durere la fel cum fiecare mișcare a piciorului îți produce durere atunci cînd ai un cuțit înfipt în el. Messengerul memorase identitatea și parola lui Bebe. Erau acolo. Pentru  un moment simți că ar putea să intre în pielea lui Bebe și să trăiască în locul lui. Ar fi fost fericit să renunțe la viață și să îl lase pe Bebe să trăiască în locul lui. Se gîndi apoi că realitatea virtuală e oricum plină de fantome, plină de oameni care și-au lăsat carnea și oasele și părul pe scaun și au pătruns, prin dexteritatea degetelor, într-o lume în care tot ce contează e ce spui și cît de bine te pricepi să asortezi asta cu emoticoane. Ar putea să fie fantoma lui Bebe în virtual, se gîndi, și gîndul ăsta îl făcu, acum că durerea deja îi fura luciditatea, să creadă pentru un moment că așa ceva ar fi posibil. N-ar mai fi nevoie să se ridice niciodată de pe scaunul din fața calculatorului. I se părea că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri, acum. Toate destinațiile i se păreau dinainte fundături și din cauza asta nu mai merita să te ridici de pe scaun. Moartea parcă absorbise totul în nimicul ei atotcuprinzător și totul strălucea acum cu lipsa ei de lumină, cu generozitatea ei de gaură neagră.

Așa că apăsă pe butonul “Sign in”. O fereastră cu mai multe mesaje offline apăru imediat și îi atrase instinctiv atenția. Nu erau pentru el, erau pentru Bebe, și tocmai din motivul ăsta i se păreau cele mai importante mesaje offline din istoria serviciilor de mesagerie instantă.

Erau acolo mesaje de la cîțiva prieteni prieteni comuni, amestecate cu alte mesaje de la nimeni. Oameni care se adresau unui Bebe viu, fără să aibă habar că Bebe era mort.

 

“bah sa nu uiti sa iei biletele pentru filmul de mine- vezi ca sintem sase daca tu vii cu frate-tu- -intreaba-l si pe Andrei daca vrea sa vina si daca vine sa mai caute pe cineva ca sa fim opt”

“mai esti? daca mi-ai inchis iar in nas sa stii ca ai incurcat-o- vad ca nu mai esti- a fost ultima data cind ai vorbit cu mine, sa stii”

„ Da-l mai departe la toata lista si vezi ce vrea fiecare de la tn: 1)nr de tel 2)un sarut 3)sa fim impreuna 4)sa ne plimbam 5)iubirea ta. raspuns obligatoriu…lipsa de ocupatie scz de mass pt cei cu dnd l`am primit si eu”

“ce faci mah?- facem un unreal? daca esti, baga-te pe gameszone acuma ca sint niste noobi acolo, ii faci praf- sa te bucuri si tu ca bati pe cineva 😀 “

“ diseara ne intilnim in parc, la 6- Tineretului, locul unde ne intilnim de obicei-sa aduca cineva o minge daca are”

„17 ani si sufar de o forma rara de leucemie , singura mea sansa este un transplant de maduva , fara transplant nu voi mai putea trai , operatia costa 55.000 $ si familia mea a strans deja 32.000 $ si in cazul meu , cei care se ocupa , fundatia care ma va ajuta sa strang banii a incheiat o intelegere cu Yahoo si AOL si voi primi 0.01 centi pe fiecare mesaj dat mai departe……te rog frumos din tot sufletul meu da mesajul mai departe pentru ca si eu sa fiu la fel ca voi…

“stii Bebe, n-am avut curajul sa-ti spun fata in fata-asa ca iti spun pe mes-nici macar nu am curajul sa iti spun cind esti online, asa ca iti las mesajele astea offline-nu am vrut sa ies cu tine nu pentru ca nu imi place de tine-imi place de tine si chiar foarte mult, asa cum nu mi-a mai placut de nimeni pina acum-tocmai asta cred ca a fost-mi-era frica…dar acum, ca ma gindesc mai bine, imi dau seama ca nu am de ce sa-mi fie frica- m-am inselat de multe ori pina acum, dar tu esti cel mai bun om pe care l-am intilnit eu vreodata-cind ma uit in ochii tai ma faci sa simt ca nu am niciun motiv sa-mi fie frica-gata, am spus-o J d-abia astept sa vorbim J sper sa intri diseara…”

“ am nevoie de banii aia saptamina asta-imi pare rau te grabesc dar imi trebuie neaparat- da un buzz, ceva,  sa vedem cum facem”

Abia după ce termină de citit ultimul mesaj simți în gură gustul sărat al lacrimilor care îi curgeau din ochi ca dintr-o fîntînă arteziană îmblînzită. Izbucnise în plîns de la prima literă pe care o citea în numele lui Bebe.