Archive for the ‘Chestii grele’ Category

Copiii nu pot să înțeleagă niciodată crepusculul ambiguu și noroios din care au ieșit. Pentru că ei nu pot cu niciun chip să-și imagineze părinții altfel decît ca pe doi sfinți care au fost predestinați din veșnicii să fie împreună. Cînd în realitate părinții lor și majoritatea părinților în general sînt două păpuși din lut care s-au lovit una de alta la un moment dat și au rămas așa, împotmolite una în alta, mai mult sau mai puțin la întîmplare. De aici incapacitatea copiilor de a accepta divorțul părinților. Și poate tot de aici idealul sufletului pereche, al unei povești de dragoste ca-n povești etc. Și poate nu e așa de rău. La urma urmelor eternitatea n-a vorbit niciodată direct, a făcut mereu ocolul prin pămînt, pe acolo de unde vin toate, inclusiv miraculoasele păpuși de lut care sîntem noi și toate visurile noastre hămesite după infinit.

Anunțuri

Știu, nu se  scrie așa. Se scrie a da sau a nu da, dar n-am putut să mă abțin. De cîteva zile bune vreau să scriu despre chestia asta care mă rîcîie în fiecare zi cînd ies din casă, aici la București. Doar la București mi se întîmplă asta, deci s-ar putea spune că ce scriu acum o să aibă un oarecare ecou la bucureșteni și poate și unii din alte orașe mai mari, deși din cîte știu eu nicăieri nu e mai rău ca aici.

Problema care face mersul pe stradă un chin, pe care de altfel îl ador, mersul pe jos în București și în orașe mari în general are ceva greu de explicat, probabil doar un Proust ar putea să spună ce (am mers pe jos în New York pînă am rupt o pereche de teniși, nu vă mint), e cerșetoria. Sigur, o să ziceți că problema e deja rezolvată. Am văzut toți Filantropica, știm cu toții că există o mafie a cerșitului, că a da înseamnă a încuraja și contribui la menținerea și dezvoltarea fenomenului și așa mai departe.

Dacă ar fi așa de simplu, aș putea să dorm și eu liniștit, dar nu e. În primul rînd, nu toți cerșetorii din București au pește, sau cum s-o chema dictatorul personal al cerșetorilor, știu că nu se cheamă pește, dar am căzut iar in ispita sunetului. Există oameni care mor de foame în jurul nostru, la doi pași de noi, oameni pe care leul sau covrigul nostru îi poate face fericiți pentru o oră măcar. Și eu n-am absolut nicio îndoială că prima noastră datorie, mai mare decît oricare alta, e să ne facem fericiți unii pe alții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, a spus cel mai mare maestru al omenirii. Am face bine să-L ascultăm și să vedem ce voia să spună, dacă vrem să avem habar de lumea pe care  trăim și să ne fie bine pe ea. Și am înțeles dincolo de orice îndoială un lucru, că binele meu e dependent de binele celor din jur. Dar despre asta poate mai mult altă dată. Acum vreau să nu mă pierd de cerșetorii mei, cum mai fac cîteodată cu parantezele mele imposibile. Și cine e aproapele? Păi oricine trece pe lîngă mine pe stradă și întinde mîna. De aici dilema mea, cum să trăiești în București, unde la fiecare colț de stradă întinde cineva mîna, și să fii în același timp uman, adică să-ți iubești aproapele? O cale ar fi să faci investigații în fiecare caz particular, și să dai cui merită. Dar de unde atîta timp și energie? Și în plus, oricît de bine aș investiga eu, tot există riscul să mă înșel și să judec greșit. Bineînțeles că nu poți să dai în stîng și-n dreapta fără discriminare, ar însemna să ajungi sărac lipit într-o săptămînă, dacă nu erai deja, și ar mai însemna și să te lași dus de nas de niște șmecheri josnici. Nu, să te dizolvi fără discernămînt în mizeria din jur nu e o soluție. Trebuie să ne păstrăm capul pe umeri, e cea mai prețioasă posesiune a noastră.

O altă cale ar fi să nu dai bani, ci doar mîncare. Opțiunea asta ar merita discutată mai în profunzime. Știu mulți oameni cu suflet bun care o practică. Dar pînă la umră nici asta nu e o soluție. Adică, să zicem că toți cerșetorii din București ar accepta mîncare (ceea ce desigur nu e cazul), asta ar însemna că în fiecare zi trebuie să pleci cu o geantă plină de bunătăți de acasă. Eu aș putea să fac chestia asta, car în fiecare zi o geantă imensă după mine. Măcar e drăguță, așa mi s-a spus. În fine, iar mă pierd prin genți. Problema e serioasă. În fiecare zi refuz în medie cinci, șase cerșetori, adică îi ignor ca și cum n-ar fi oameni, ca și cum ar fi niște obiecte, niște roboți programați să cerșească, ceea ce mă face și pe mine un robot surd și fără suflet. Din cînd în cînd îți mai permiți să duci pe un înfometat la McDondalds, să zicem, dar dificultatea mea acum vine din faptul că încerc să găsesc o soluție care să îmi permită să trăiesc în fiecare zi în acord cu mine însumi și cu lumea din jur, și evident că nu pot să duc pe cineva la McDonalds în fiecare zi. Probabil că sînt prea exigent, probabil că nu ne cere nimeni mai mult decît să fim umani din cînd în cînd, nu? Nu! Nu poți să fii uman doar din cînd în cînd, idealurile sînt niște stăpîni exigenți și absoluți.

Știu că nu există soluție ușoară. Poate nu există nicio soluție decît încă o revoluție care să eradicheze sărăcia, dar știm bine că așa ceva nu e posibil pe lumea asta. Mai degrabă și mai posibil ar fi să vină sfîrștul lumii așa cum o știm noi acum și în locul ei să se instaureze un alt tip de realitate în care dreptatea și dragostea să domnească fără rest! Asta, da, e mai posibil, dar pînă atunci?

S-ar putea spune că una dintre cele mai mari provocări ale condiției umane este acceptearea imperfecțiunii. Imperfecțiunea lumii, imperfecțiunea oamenilor, imperfecțiunea mea. Dintre toate, probabil imperfecțiunea personală e cea mai greu digerabilă. Că ești mult mai prost decît îți place să crezi, mai rău, mai leneș și așa mai departe- să faci pace cinstită cu tine acceptînd toate astea, aceasta este ultima frontieră, nu spațiul, cum ar vrea căpitanul Picard să ne facă să credem. La imperfecțiunea celor din jur, în schimb, ne raportăm mult mai ambivalent. Ne bucură și ne întristează în același timp. Ne bucură pentru că în imperfecțiunea celor din jur găsim, printr-un procedeu obscur de inversiune psihologică, compensare pentru propriile noastre imperfecțiuni. Și ne întristează pentru motive evidente cărora n-are rost să le mai spunem pe nume. Ne plimbăm imperfecți, înconjurați de oameni imperfecți, într-o lume imperfectă, dar, culmea ironiei, mereu în căutarea perfecțiunii. De unde ne-o fi venit ideea asta?

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.