Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.

Odă tăticilor întîrziaţi

Am aproape treizeci de ani şi perspectiva de a face un copil e încă una destul de îndepărtată. Probabil o să fac un copil înainte de patruzeci, dacă am noroc să am cu cine, dar poate n-o să fac înainte de patruzeci, la cum merg lucrurile.
Asta nu pentru că mi se pare că sînt alte lucruri mai importante pe lume decît să faci copii. Din contră, cred din toată inima că nimic nu e mai important pe lumea asta decît să faci un copil sau mai mulţi. Mai bine mai mulţi, atît pentru tine cît şi pentru copii. “Căci la ce i-ar folosi unui om să cîştige întreaga lume, dacă nu ar face măcar un copil?” – nici că s-ar putea gîndi cineva la o parafrazare a vorbelor lui Christos mai bună decît asta.
Dacă nu am făcut deja copii sau nu o să fac în viitorul foarte apropiat, e pentru că fac şi eu parte dintre cei pentru care aşa a cîntat viaţa pînă acum; şi eu şi ei n-am avut decît să dansăm. Nu e vorba de eşecuri romantice aici. Eşecurile romantice n-au împiedicat pe nimeni niciodată să facă copii. Nu eşecurile ci tocmai un anumit tipuri de reuşite, altfel decît romantice, fac să crească vîrsta la care facem copii. Sau poate nu e chiar aşa, poate un succes romantic absolut ar fi anulat toate reuşitele care tind să amîne procrearea.
Oricum ar fi, o cercetare recentă aduce veşti bune pentru tăticii întîrziaţi. Eu încă nu sînt un tătic întîrziat, deşi am şanse bune să devin unul. Atenţie, veştile bune sînt doar pentru bărbaţi, nu şi pentru femei. Se pare că o mămică întîtziată nu are, din păcate, niciun fel de avantaj. Ceea ce e trist, pentru că şi femeile trăiesc în aceeaşi lume cu bărbaţii. Sînt, adică, victime ale aceloraşi condiţii care ne fac pe toţi să fim părinţi întîrziaţi. Doar că, fiziologic, timpul nu este deloc aliatul femeilor cînd vine vorba de naştere. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai puţin bine.
Dar hai să nu o mai lungesc la nesfîrşit: o cercetare recentă care poate fi citită la linkul de mai jos, arată că tăticii întîziaţi transmit copiilor lor o zestre genetică care îi face pe aceştia să trăiască mai mult şi să fie mai sănătoşi. Din cercetări mai vechi se ştia că există riscul transmiterii unor erori genetice care nu ar fi fost aşa de bune pentru copii. Acest risc există în continuare, doar că cercetarea asta nouă arată că există şi un avantaj major asociat cu reproducerea la vîrste mai înaintante, în cazul bărbaţilor.

Ceea ce mă face şi pe mine să mă simt mai bine.

http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120611153109.htm

P.S.: Acum două zile, blogul meu a înregistrat cele mai multe vizite din istorie. Istoria lui, evident. Dar tot de atunci s-a şi stricat ceva. Nu mai pot să adaug etichete, nu mai pot să formatez textul, nu mai văd ce scriu pentru că textul pare să fie alb-sînt nevoit să scriu într-un document Word şi să copiez-în fine toată interfaţa de editare s-a dat peste cap. Asta înseamnă că trebuie să pun linkul către articol aşa, pur şi simplu, deloc estetic şi funcţional.

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!