Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.

Cîte femei pe cap de bărbat?

Anthony Giddens, unul dintre cei mai populari sociologi ai momentului, scria undeva că modernitatea este profund sociologică. Ce voia să spună prin asta e că cunoaşterea sociologică (ştie cineva cum puteam să evit cacofonia asta?) devine ea însăşi parte din realitatea pe care voia doar să o descrie şi să o explice, o realitate pe care ajunge să o influenţeze în multe feluri. De exemplu, spune Giddens, cînd cineva se gîndeşte dacă să se însoare sau nu, nu poate să facă abstracţie de zvonurile despre rata în creştere a divorţurilor de care a citit prin vreun ziar. Dacă a mai auzit şi că concubinajul (altă cacofonie pe care am lovit-o în plin) devine din ce în ce mai popular, va sta probabil pe gînduri înainte să se însoare. În orice caz, şi asta e esenţial, decizia lui va fi într-o anumită măsură afectată de ideile sociologice prinse din aer.

Ca în cazul tuturor ideilor care zboară prin aer, social sau de alt fel, există un risc considerabil ca acestea să nu fie exacte sau să fie prost interpretate. În orice caz, nu trebuie să uităm că chiar şi în zilele noastre luminate de sociologie şi de ştiinţe în general, legendele urbate şi rurale, miturile de tot soiul înfloresc într-o veselie. Una de care mă lovesc frecvent şi de care m-am lovit cel mai recent aseară la o discuţie pe Lipscani, a fost  legenda că în România ar fi cam 3, 4 femei pe cap de bărbat. Vai de capul bărbatului, dacă ar fi aşa! Sau ferice de el? Întrebări la care nu se poate răspunde uşor.

Vestea asta e bună pentru vînzătorii de haine pentru femei, căci se ştie ce pradă uşoară sînt femeile cînd vine vorba de haine. BSB, de exemplu, are cele mai multe magazine deschise în România, după Grecia, ţara de origine. Doar că este o veste falsă, ceea ce fără îndoială îi va dezamăgi pe vînzătorii de haine pentru femei şi pe cei care credeau că astfel le cresc şansele să îşi găsească sufletul pereche sau, pentru cei mai puţin idealişti, sperau la cît mai numeroase one night stand-uri (nu standurile din magazinele cu haine pentru femei, altfel de standuri, ştiţi  voi de care). Conform datelor pe care oricine le poate accesa foarte uşor pe siteul INS-ului, scrie negru pe alb că în 2002 erau cam 11 milioane de femei şi cam 10 de bărbaţi, şi e foarte puţin probabil ca în zece ani să fi crescut numărul femeilor cu vreo 20 de milioane sau să fi scăzut cel al bărbaţilor tot cu atît.

În acest ultim caz eu ar trebui să fiu un antibărbat, adică un bărbat cu minus în faţă, că tot citeam mai devreme un articol despre antimaterie şi despre misterul dispariţiei ei. Căci, ne spun oamenii de ştiinţă, la Big Bang cantitatea de materie era egală cu cea de antimaterie, apoi, într-un hocus-pocus universal, aproape toată antimateria din univers a dispărut. Un om de ştiinţă scria că „Universul are o uşoară înclinaţie către materie, ceea ce explică de ce existăm noi”.  Mie mi se pare că astfel nu se explică de fapt nimic. Cel mult presupune că universul are nişte prejudecţi şi face discriminări, ceea ce face neapărat necesară luarea universui ca obiect de studiu pentru sociologie, care se ocupă de aspectele astea în ramura ei de psihologie socială. De ce, adică, să prefere el materia? De  ce să existe ceva mai degrabă decît nimic? De ce să existe atomi, animale, oameni, viaţă, flori, moarte, dragoste, sex, foamete, opere de artă, maşini, droguri, muzică,  şi tot restul chestiilor care formează existenţa şi care sînt făcute din materie? Păi ce e cu discriminarea asta? La fel de ştiinţifică mi se pare afirmaţia că Dumnezeu a preferat să existe ceva mai degrabă decît nimic (horrible dictu), decît  afirmaţia vagă şi ambiguă că universul ar avea o uşoară preferinţă pentru materie în defavoarea antimateriei. Orice am face, se pare că nu putem să evităm proiecţiile antropomorfice. Dar dacă toate proiecţiile astea antropomorfice sînt de fapt adevărul? S-ar cam întoarce Nietzsche în mormînt dacă ar fi aşa.

Dar revenind la mitul covîrşitoarei superiorităţi numerice a femeilor în raport cu bărbaţii, o întrebare foarte interesantă ar fi ce anume contribuie la păstrarea ei într-o vreme în care se poate foarte uşor verifica adevărul (adică falsitatea) ei. O fi vorba de o conspiraţie feministă pentru a demonstra superioritatea femeii asupra bărbatului? O ipoteză interesantă. O să fac o cercetare să văd dacă e aşa. Dar doar după ce fac o cercetare despre prejudecăţile universului. Sînt curios dacă universul o să-mi acorde un interviu.