Fire magice

Ne-am trezit toți aici, aruncați în viața de zi cu zi, condamnați să descurăm firele încurcate ale propriei existențe și, cei mai chinuiți dintre noi, chiar pe cele ale existenței a tot ce există, pentru a țese apoi din aceste fire covoare fermecate pe care să zburăm la cer. Eu cel puțin asta vreau să țes din firele mele, care sînt încă extrem de încurcate, atît de încurcate că prospectul unui covor fermecat e încă bine ferecat în spatele unui zid gros pe un tărîm de basm. Dar știu că un covor fermecat este posibil pentru că pot vedea în ghemotoacele încîlcite care s-au așezat aparent alandala de-a lungul anilor unul peste altul formînd ceea ce numesc „viața mea”, unele fire care strălucesc cu lumina magică a unui alt tărîm, un tărîm despre care știu că e real pentră că l-am văzut reflectat ca în cioburi în unele dintre lucrurile de pe lumea asta și l-am recreat în sufletul meu, ca un restaurator de antichități care recrează gloria pierdută a unui obiect vechi lipindu-l la loc din bucăți și cioburi, în chip întunecos, dar destul cît să-l pot atinge și să strig, cum ar fi vrut și poetul, este. Și după ce am văzut am înțeles ce știam dinainte, anume că lumea e mai fantastică decît în cele mai îndrăznețe basme ale noastre. Și atîta timp cît nu uit de viziunea asta știu că în cele din urmă o să termin de țesut covorul și cînd o să dau prima tură cu el prin văzduh o să cînte de bucurie și stelele dimineții.

Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.

Despre dinamica pauzelor de ţigară (de la un nefumător)

Perspectiva mea e una cu totul exterioară. Habar nu am ce înseamnă să simţi dorinţa irezistibilă de a fuma o ţigară, şi mulţumesc Cerului că e aşa. Deci plec de la recunoaşterea faptului elementar că pauza de ţigară este, pentru un fumător, o necesitate fiziologică. De fapt nu e chiar aşa. Nu pauza e necesitatea, ci fumatul. Unii fumează în timp ce muncesc, fără pauză. Aceştia îi obligă de obicei pe ceilalţi să le înghită fumul letal, cu excepţia cazurilor în care nu împart spaţiul cu altcineva.

Pauza de ţigară  e mai mult o necesitate socială decît una fiziologică. Pentru fumători, pauza are ceva magic. E ca o vrajă care se răspîndeşte în jur şi îi atrage şi pe nefumători. Astfel unii ajung să înceapă lungul şi plăcutul proces de sinucidere care este fumatul, doar pentru că au fost prinşi de vraja socială fumatului. Dar asta e altă poveste.

Pentru cineva care munceşte, pauza de ţigară, acolo unde este permisă la locul de muncă, este la început subordonată muncii. Cu cît mai multe şi mai lungi, cu atît mai bine, îşi spune fumătorul, dar pauzele de ţigară se afirmă la început timid, ca nişte umbre sfioase care dispar la prima rază venind dinspre cîmpul muncii. Cu timpul însă, şi aceasta este ceea ce am numit dinamica pauzelor de ţigară, printr-un proces destul de complex care ar putea fi descris într-un articol ştiinţific, pauza de ţigară ajunge să subordoneze munca.  Nu vreau şi probabil nu pot să descriu în detaliu condiţiile care permit aşa ceva. De aceea, titlul postului de astăzi este adecvat, pentru că scriu despre dinamica pauzelor de ţigară, fără a o analiza propriu-zis. Să spun doar că, din umbră sfioasă, printr-un proces de formare asemănător naşterii unei stele, pauza de ţigară a devenit ea însăşi sursă de lumină, făcînd să pălească alte lucruri din jurul ei. Dar, spre deosebire de lumina unei stele, efectul asupra florilor, de exemplu, e  cu totul opus. Presupun că nici florilor nu le merge bine într-un loc unde pereţii sînt negri de la fum de ţigară.

A fi sau a nu fi legal

Zilele astea sînt pe un trip de legale.  Glumesc, nu mă droghez. Doar că datorită serviciului am foarte des ocazia să văd victime ale consumului de droguri legale sau aşa-greşit-zisele etnobotanice ceea mă face să fierb de furie că povestea asta nu se mai termină odată. Îmi aduc aminte de un  film ( A scanner darkly) făcut după o poveste a lui Philip K. Dick, în care o substanţă (substance D) făcea ravagii, producînd la început halucinaţii şi paranoia ca în scurt timp să ducă la o degradare fizică şi psihică aproape totală. Cam asta face astăzi Pure by Magic, Insomnia, Euforia sau cine ştie  cum s-or mai fi numind acum substanţele astea care, deşi vîndute ca ierburi de fumat  (de aici numele de etnobotanice)  sînt de fapt derivate de amfetamină care se injectează.

Astăzi am avut pentru prima dată ocazia să stau de vorbă cu un vînzător de asemenea ierburi artificiale criminale. Pentru el toată povestea n-a fost altceva  decît o oportunitate de afaceri de care a profitat, şi a profitat bine pentru că a ajuns ca în foarte scurt timp să obţină un profit de cinci mii de euro pe zi. Informaţia e cît se poate de reală, nu e deloc exagerată. Cumpăra drogurile din China cu cîteva mii de dolari pe kilogram şi le vindea în România cu mai mult de zece mii de euro pe kg. Tot el mai spunea că zvonurile care o asociază  pe Elena Băsescu, prin prietenul ei, cu piaţa asta de droguri legale, ar fi adevărate.  Asta n-are nicio legătură cu discursul pro-legalizare al Elenei Băsescu. Şi eu sînt pentru legalizarea tuturor drogurilor.

Dacă ar fi legală marijuana şi heroina, n-ar mai exista o piaţă pentru „etnobotanice”, care sînt de multe mai mai periculoase decît orice alt drog. Şi istoria ne arată că acolo unde drogurile sînt legale, contrar la ce crede toată lumea,  sînt mai puţini consumatori decît acolo unde ele sînt ilegale. Paradox al naturii umane? Curiozitate sociologică? Orice ar fi, omenirea ar fi cazul să îşi aducă aminte că prohibiţia care l-a creat pe Al Capone continuă să creeze şi astăzi monştri. Mult mai urîţi şi mai malefici.

Anglia avut aceeaşi problemă cu ceva timp în urmă, doar că a rezolvat-o foarte uşor prin interzicerea tututor substanţelor care produceau un anume tip de efect. La noi se interzic substanţele, nu efectele lor, ceea ce lasă loc liber inventatorilor de substanţe să vină cu reţete mereu noi, deci legale (căci ce nu e interzis, e permis) şi cu efecte din ce în ce mai periculoase.

Te cuprinde un sentiment de disperare cînd îţi dai seama că viaţa nu are nicio valoare în faţa unui stat care ar putea extrem de uşor să pună stop fenomenului.

PS: Aș vrea să fie limpede faptul că eu nu cred că zvonurile despre Elena Băsescu și drogurile legale sînt adevărate. Nu cred că domnul președinte, care e cunoscut pentru lupta anti-corupție și pentru onestitatea sa, ar permite așa ceva. Și bineînțeles că dacă ar fi așa, domnul președinte nu ar avea cum să nu știe că e așa.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.