Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.