Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.

Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Permis de conducere=permis de port-armă

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

De ce donez sînge

Cineva mă întreba de ce donez sînge. Întrebarea, mai ales că nu venea de la oricine, m-a pus pe gînduri. Cine mă întreba ştia că zilele astea stau prost cu banii şi insinua, mai în glumă mai în serios, că m-aş duce să donez sînge pentru bani. Dacă te duci să donezi sînge primeşti şapte de bonuri de masă în valoare de nouă lei fiecare, deci 63 de lei în total, dacă mai ştiu eu tabla înmulţirii. Pentru mine e limpede că nu mă duc să donez sînge pentru bani, căci deşi mă bucură bonurile primite,  nu încerc să trag de ele timp de trei, patru zile ca să pun pîine copiilor pe masă, cum probabil fac mulţi dintre donatorii pentru bonuri. Mai degrabă mă duc şi-mi cumpăr niste somon, pe care altfel nu-l cumpăr foarte des pentru că e scump. Deşi ştiu că nu donez sînge  pentru bonuri,  nu mi-e deloc limpede de ce o fac de fapt. Dacă aş scrie aici că o fac doar din spirit civic, din dorinţa pură de a salva vieţi  etc., aş fi fără îndoială un ipocrit. Filantropia, ca sentiment general, e un factor cu o influenţă foarte slabă asupra acţiunilor noastre. Ne motivează doar concretul, doar poveştile individuale ne înduioşează. Starea generală de rău a omenirii,  fiind generală e şi abstractă, şi chiar dacă ne poate smulge cîte o lacrimă din cînd în cind, nu e în stare să ne smulgă niciun leu din portofel.

Dar să revin la sîngele meu şi la întrebarea de ce îl dau. Aproape pentru tot ce facem există un complex de motive, niciodată un singur motiv. Sigur, mă simt bine ştiind că fac bine. Deşi nu ştiu cui foloseşte sîngele meu, poate vreunui ticălos pe care l-aş urî dacă l-aş cunoaşte, mă bucur să ştiu că sînt util cuiva şi încă într-un mod vital. Mă flatează şi modul în care mă tratează personalul de acolo. Ştim foarte bine cum sîntem trataţi de vînzători, funcţionari publici, medici etc.  La centrul de donare sînge din strada Dr. Felix, aproape de Piaţa Victoria, lucrurile stau cu totul altfel pentru mine. Cei mai mulţi dintre donatorii de sînge se  duc, într-adevăr, doar pentru bonurile de masă. Unui nene gras şi cu faţă urîtă i se spunea că nu poate dona pentru că are hepatită şi că i s-a mai spus asta. Din cîte am înţeles eu, respectivul nene ştia că are hepatită dar voia oricum să dea nişte sînge, aşa infectat cum era, ca să facă rost de nişte  bonuri de masă. Cel puţin în cazul lui, lucrurile sînt foarte limpezi: nu poate fi vorba de nicio motivaţie altruistă acolo. O doamnă donatoare foarte supărată, nu ştiu exact de ce, zicea ieri că  „nu vine niciunu’ sătul aici să doneze”. Eu eram sătul şi eram acolo şi aproape că mă simţeam prost din cauza asta.  Deci cei mai mulţi donatori de sînge, cu excepţia celor care se duc să doneze pentru cineva anume, sînt oameni săraci. Şi eu sînt sărac, dar sînt ceva mai îngrijit, am un job care creează o oarecare impresie cuiva care nu ştie exact despre ce e vorba, pentru că lucrez „la Tribunal”,  şi un anumit nivel de studii. În plus, sînt nefumător, nu abuzez de alte substanţe şi  am o stare de sănătate bună. Ceea ce mă face donatorul ideal. În consecinţă, pentru că toate lucrurile astea apar pe fişa mea de donator, sînt tratat foarte bine acolo. Aproape excepţional.

Nu mă duc acolo ca să fiu tratat excepţional şi flatat, fireşte. Cînd donezi sînge, primeşti o adeverintă care îţi asigură o zi liberă de la serviciu, deci e şi asta ceva. Toate astea se adună în complexul de motive despre care scriam, un complex în care mi-ar plăcea, desigur, să cred că  cea mai importantă e dorinţa pură de a face bine, dar nu sînt aşa de sigur că e aşa. Mai degrabă, motivaţiile egoiste se amestecă, în cazul meu, cu cele altruiste într-un tot ambiguu şi gri din punct de vedere etic. Important e că, egoist sau altruist, mă duc să donez sînge, ceea ce, independent de motivaţia donatorului, e foarte important, căci sîngele nu se găseşte chiar pe toate drumurile. Şi chiar dacă s-ar găsi, n-ar fi de mare folos, căci sîngele cules de pe drumuri nu mai e bun de nimic. Dacă s-ar putea aduna în flacoane sterilizate tot sîngele care curge aiurea în accidente, crime, războaie, etc., am trăi într-o lume mai bună.

Există şi riscuri asocitate cu donatul. Riscul să te plictiseşti aşteptînd, căci în general durează 2, 3 ore. Riscul să leşini, cum a leşinat o adolescentă ieri. (Prietenul ei o certa apoi aducîndu-i aminte că i-a spus de atîtea ori să nu mai fumeze. Eu l-aş sfătui să se apuce şi el de fumat sau să se despartă de ea, pentru că cel mai probabil ea n-o să se despartă niciodată de ţigări.)  Riscul să afli că ai HIV  sau vreo altă boală detectabilă prin analiza sîngelui.

Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.