La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

I’m an alien in…Alaska

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Despre lucrurile cu adevărat importante

Mi se pare că am mai avut titlul ăsta odată. Și nici măcar nu e al meu, el al unei cărți a lui Paleologu. Cartea începe într-adevăr ca și cum ar fi despre lucruri cu adevărat importante, dar continuă prin a vorbi despre tot felul de lucruri, de exemplu despre evoluția lui Eliade, despre virtuțile lui Andrei Pleșu și curiozitățile lui Iorga. Toate astea, sînt, desigur, importante, dar parcă lărgesc prea mult sfera sugerată de titlu.

În seara asta mă plimbam singur printr-un centru de București colorat și geros și mă simțeam singur. Deși sentimentul care mă colora pe dinăuntru avea mai multe cauze, mi-am dat repede seama că pînă la urmă e vorba de o lege (ne)naturală a sărbătorilor de iarnă, o lege care seamănă destul de mult cu gravitația și care după părerea mea sună cam așa: nefericirea interioară e  direct proporțională cu obligația exterioară de a fi fericit. Te simți mai singur zilele astea, de exemplu, tocmai pentru că mai mult decît altă dată simți că ar trebui să nu fii singur. Și așa mai departe.

Dar să revin la lucrurile cu adevărat importante. Plimbîndu-mă prin ger, de fapt mîncînd singur un sandwich la Subway-ul de la Cocor (pînă în seara asta nu știam că e un Subway la Cocor) și privind afară la trecătorii care se luptau cu gerul și zăpada nici topită, nici netopită de pe jos și la luminile colorate înspre Universitate, mi s-a aprins un beculeț. Un beculeț care de fapt nu mi-a spus nimic nou, dar m-a făcut să înțeleg și mai bine validitatea unui lucru pe care îl știam de mult. Pînă la urmă, tot ce contează pe lumea asta formată din oameni și lucruri, din ciocniri cu oameni și cu lucruri, alergări după oameni și lucruri, e dragostea. Dragostea e de atît de multe feluri încît e foarte curios care există un singur cuvînt care se referă la toate. Dar asta trebuie să însemne că toate aceste forme au ceva în comun. Ce are în comun dragostea față de iubit sau iubită cu cea față de mamă sau tată și cu cea față de fiu sau fiică? Am fi tentați să credem că nimic. Dragostea romantică e violentă, posesivă, carnală și extrem de orgolioasă. Dragostea față de părinți e adîncă și inevitabilă ca un fluviu ce curge cu privirea mereu întoarsă înspre izvor, iar dragostea față de copii e totuna cu sentimentul că ai fi oricînd dispus să-ți sacrifici chiar și viața dacă asta ar alina cu un strop durerea celor care au ieșit din tine. Ce au, atunci, în comun aceste forme de dragoste? Nimic. Sau aproape nimic. Și acest aproape nimic pe care îl au în comun se dovedește a fi decisiv. Iată cum stau lucrurile: dintre toate felurile de dragoste, dragostea romantică este cea mai mare, pentru că fără ea celelalte forme nu ar exista. Fără cineva care să iubească atît de mult pe altcineva încît să vrea să facă copii cu el/ea, nu ar exista nici dragoste de părinți și nici de copii, pentru că nu ar exista nici copii nici părinți. Așa stînd lucrurile, e limpede că dragostea romantică le include și le depășește pe toate celelalte și că ne putem referi doar la ea fără grija de a comite o nedreptate prea mare atunci cînd spunem că „cel mai important lucru din lume e dragostea”.

Din acest lucru mare rezultă multe lucruri mici, cum ar fi, de exemplu, că gravitatea resimțită a unei pierderi e mult mai mare în cazul fetei frumoase din autobuz care ți-a aruncat doar cîteva priviri dar în care ți s-a părut că citești primele litere din alfabetul  infinitului, după care a coborît din autobuz și s-a dus, decît pierderea unui portofel plin cu bani.

Mai înseamnă și că cei care nu au fost încă suficient de norocoși să găsească dragostea pînă la 30 sau 35 de ani, sau au găsit-o și n-au știut ce să facă cu ea, vor avea la vîrsta asta un zbucium existențial specific adolescenței, zbucium pe care cel care s-a însurat la 25 de ani nu-l mai are, pentru că acum are alte griji decît spleen-ul urban și angst-ul existențial. Are nevastă și poate copii, ceea ce nu prea mai lasă loc pentru mare lucru.

Mai înseamnă și multe alte lucruri, despre care nu mă pricep eu să scriu. Dar pînă la urmă tot ce contează e că dintre toate lucrurile cu adevărat importante cel mai mare e dragostea, după cum foarte bine zicea și Pavel acum vreo două mii de ani. Și cu toate astea a rămas și el un adolescent pînă a fost omorît, pentru că n-a fost însurat niciodată.

Bebelușii nu sînt opționali

Recent, o revistă științifică importantă (New England Journal of Medicine) a publicat un articol în care autorul (Franz Messerli) susținea că există o legătură directă între consumul de ciocolată al unei populații și numărul de cîștigători de premii Nobel pe care îi produce respectiva populație.

Autorul însuși atrage atenția asupra unei ispite foarte puternice, anume aceea de a confunda corelația cu cauzația. El dă exemplul Germaniei post-belice în care numărul de bebeluși a scăzut drastic, dar în același timp a scăzut și numărul berzelor. Am fi tentați să credem că numărul bebelușilor a scăzut din cauza scăderii numărului de berze, deci că nu mai avea cine să aducă bebelușii (relație cauzală), doar că în realitate lucrurile stăteau altfel: numărul berzelor a scăzut din cauza construcțiilor masive, însoțite de defrișări etc, deci între scăderea berzelor și scăderea bebelușilor era o simplă corelație, nu cauzalitate. Cu toate astea, Messerli trage concluzia ca nu există altă explicație pentru corelația descoperită de el între consumul de ciocolată și premiile Nobel, decît aceea că ciocolata ne face mai deștepți,

De altfel, Eric Cornell, cîștigătorul premiului Nobel pentru fizică în 2001, declara că el consumă foarte multă ciocolată, dar ciocolată neagră. Și mai spunea că ciocolata cu lapte ne face proști și că cea  neagră e calea succesului! Sînt de acord cu el că ciocolata neagră e mai sănătoasă decît cea cu lapte. La ciocolata cu lapte în afară de dulce nu mai simți multe alte gusturi, în schimb la ciocolata neagră, lipsa zaharului, pe lîngă avantajele  evidente pentru sănătate, te lasă guști toate aromele ciocolatei. În plus, ciocolata neagră e plină de antioxidanti și de alte substanțe care nu știu cum se numesc dar care ne fac să ne simțim bine, iar un studiu recent chiar demonstra că are un impact pozitiv  asupra memoriei. Dar de aici pînă la a face afirmția că ciocolata cu lapte te face prost și cea neagră te face deștept, e cale lungă, o cale pe care n-a străbătut-o nimeni pînă acum.

De altfel, blogosfera a demonstrat că studiul lui Messerli nu e tocmai inexpugnabil, ba chiar că are fisuri serioase (vezi de exemplu articolul ăsta). Jurnalul care a publicat articolul s-a încăpățînat să ignore toate criticile aduse și să refuze publicarea unor scrisori care în cîteva mișcări demolau toată analiza lui Messerli și îl arătau drept ceea ce este de fapt: un tip care identifică o corelație și trage concluzia că în Germania post-belică bebelușii erau aduși de berze,

Pentru că am vorbit despre bebeluși și despre premii Nobel, nu pot să termin fără să fac și eu o corelație între aceste două minunății (tot e mai puțin fantastic decît să faci o corelație între bebeluși și berze). A cîștiga un premiu Nobel este în viziunea omului educat de astăzi (care știe ce înseamnă un premiu Nobel, adică) cel mai minunat lucru  care i se poate întîmpla unui muritor. Nu e vorba de milionul de euro, căci milioanele de euro pot fi cîștigate și la loterie, și prin vînzarea de heroină și prin privatizarea frauduloasă a unor întreprinderi de stat sau prin vreo afacere serioasă dar plicticoasă. Premiul Nobel înseamnă mult mai mult decît un milion de euro, premiul Nobel simbolizează o recunoaștere adusă de întreaga umanitate, ca și cum întreaga omenire ți-ar face o plecăciune și ți-ar mulțumi că exiști, ție, un simplu muritor.

Dar cu toate astea, eu cred că un bebeluș e un lucru mai minunat decît un premiu Nobel, și e bine că e așa, pentru că un bebeluș e la îndemîna oricui, pe cînd premiile Nobel sînt doar la îndemîna (sic!) celor care mănîncă foarte multă ciocolată! Într-un bebeluș, omul este împlinit existențial și biologic. Ambele tipuri de împlinire sînt la fel de vitale: împlinirea biologică ca sumă a instinctelor care împing la reproducere, iar împlinirea existențială ca prelungire a sinelui într-un alt sine, quasi-identic și în același timp radical diferit. Ar mai fi vorba și de împlinirea dragostei, a cuplului, pentru care bebelușui reprezintă materializarea dragostei lor: care se plimbă în patru labe chicotind, învață să vorbească și așa mai departe. Cu alte cuvinte, omul nu e propriu-zis om dacă nu se împlinește în cuplu și într-un bebeluș. Iar dovada că ce spun eu aici e adevărat e că un cîștigător de premiu Nobel, ar simți în preajma morții că și-a irosit viața, dacă nu a făcut cel puțin un bebeluș. Bebelușii, oricum altcumva ar mai fi, nu sînt opționali.

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.