Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.

Spor de penibilitate

Cred că sînt într-o perioadă foarte frumoasă din viața mea. Sînt, cum ar zice unii, într-un trip pe BCU. Îmi petrec aproape fiecare zi acolo și nu e un loc chiar nepotrivit pentru a-ți petrece zilele. Locul ăsta chiar ușurează durerile nașterii, căci zilele astea trebuie să nasc și eu. Și mă chinui să nasc aproximativ opt ore pe zi. Sînt femeie în durerile nașterii, sînt tată care așteaptă tremurînd de emoție pe hol, sînt moașă și sînt chiar și nou-născutul care vine pe lume. Și totul se întîmplă în BCU, care, din nou și după cum se vede și din poza asta, nu e deloc un loc urît.

Totuși, așa frumos cum este, nu e scutit de penibilitate. De fapt, tocmai faptul că s-a scos penibilitatea e o problemă pentru unii. Acum că a trecut iarna și oamenii nu mai au haine groase, doamnelor de la garderobă li s-a tăiat salariul. Vă rog să mă credeți, dragi cititori, respectivele doamne nu mai au alt subiect de discuție. De fiecare dată cînd sînt acolo, își murmură și uneori chiar își strigă în gura mare nemulțumirile. Așa se face că am auzit și eu cum de s-a ajuns în situația asta tristă. Printre altele, se pare că le-a fost tăiat sporul de penibilitate. Acum, chestia asta sună atît de amuzant încît prima dată am crezut că nu am auzit bine. Apoi am analizat ce auzisem și am ajuns la concluzia ca nu poate să fie vorba de altceva. Deci, adio spor de penibilitate! Din păcate, însă, asta nu înseamnă că odată cu sporul de penibilitate al doamnelor de la garderobă, a dispărut și penibilitatea însăși, din BCU. Adevărata penibilitate nu e a doamnelor de la garderobă, ci chiar a bibliotecii, făcînd parte din însăși structura acesteia.

De exemplu, deși măsurile de securitate erau oricum aproape draconice (la ieșire e tot timpul un paznic în uniformă care te privește ca pe un potențial suspect, nu ca pe un consumator de produse intelectuale), ieri a mai fost introdusă una. E, poate, firesc să fim tratați cu suspiciune și neîncredere, în țara asta, dar mie nu-mi place. O altă mostră de penibilitate este dată de un anunț care te întîmpină undeva la intrare: Vă rugăm să aveți un comportament civilizat în bibliotecă! Acum, dacă cineva are înclinații necivilizate, și sigur că sînt destui d-ăștia, mă îndoiesc că un anunț pe un carton îl va educa prin simplul act al citirii. Însă un efect instant și general are cartonul ăla, fără îndoială, și anume de a ne face pe noi toți ceilalți, care sîntem civilizați, fie și pentru simplul motiv că e greu să fii altfel într-un loc ca o bibliotecă publică, să ne simțim penibil. Mi-ar plăcea să ne taie și nouă cineva spor(t)ul ăsta de penibilitate la care ne supune acest loc altfel admirabil.

Semnele Timpului, un altfel de revistă

Am fost aseară la o aniversare. N-a fost aniversarea unei persoane ci a unei reviste. După cum scriam aseară, ieri în timp ce eram la BCU virusurile din corpul meu au dat lovitura și mi s-a făcut rău. Dar pentru că Hotel Parliament (situat, ghici, vizavi de Parlament) era în drumul meu spre casă, am zis onorez invitația pe care o confirasem. Nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa, dar în invitație se spunea că o să fie și tort. Și spre deosebire de Portal, un joc video-experiment unde la final afli că „there is no cake”, aici chiar a fost tort și a fost foarte bun.

Dar nu despre tort e vorba aici și nici despre virusurile mele. Ci despre Revista Semnele Timului, revistă de analiză și opinie creștină la care mai de mult îmi doream și eu să scriu. Am și scris odată dar nu destul de bine, așa că n-am fost publicat. De fapt, mi s-a spus că textul trebuie prelucrat, iar eu dintr-un impuls stupid și adolescentin, n-am făcut asta. În orice caz,  stilul meu de scris, atît cît e, nu e deloc jurnalistic. Deci probabil nu textul ar fi trebuit prelucrat, ci eu, și nu știu dacă vreau să fac asta. Dar iar am revenit la mine (mic egocentric și narcisist ce sint, după cum mi se spune din cînd în cînd).

Ieri revista Semnele Timpului a aniversat un an de la lansarea ediției online (există și una tipărită). Revista se află pe locul  17 din 96 de revistele prezente in mass-media românească, are aproape 4000 de fani pe Facebook. Dar dincolo de statistici, revista reprezintă o interesantă încercare de a prezenta știri semnificative de peste tot din lume și de a le interpreta într-un cadru, Revista nu face niciun secret din asta, creștin. Aș fi vrut să fiu în stare să spun chestia asta aseară cînd Bianca a încercat să îmi ia un mini-interviu în care trebuia doar să răspund la întrebarea: de ce citiți Semnele Timpului? Am început bine, dar am finalizat cu…sînt bolnav. Și încă sînt, dar se pare că scrisul este mai presus de toate, pentru mine, inclusiv de boală. Ha, ha!

Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.

Omul care mi-a schimbat ziua

Mi-ar plăcea să pot scrie despre omul sau femeia care mi-a schimbat viața, dar deocamdată nu pot scrie decît despre omul care mi-a schimbat ziua. Și nici măcar asta n-o fac din proprie inițiativă, ci la sugestia omului. Adică el, omul care mi-a schimbat ziua, a sugerat titlul ăsta. Dacă în bine sau în rău, nu știu. A fost în orice caz o distracție de la programul meu de lucru. Ar fi trebuit să petrec măcar opt ore la BCU scriind despre teoria secularizării. În loc de asta, am fost în Brașov, am mîncat o shaorma foarte bună la un restaurant foarte drăguț,  Peperoni, am respirat aer de munte în Sinaia și am văzut stele galbene licărind viu pe un cer negru-albastru înghețat în căutarea Tavernei Sîrbului, pe care nu am găsit-o pînă la urmă, am avut parte de senzații tari pe serpentine, căci Puiu (omul care mi-a schimbat ziua )  ținea săracul motor de doar o sută de cai  pe la cinci mii de ture, și alte lucruri atipice pentru o zi de marți. Acum scriu acest post într-un magazin BSB din Ploiești unde Puiu are grijă ca hainele și vitrina să arate atît de bine încît toate femeile să dea năvală în urma lui. Puiu, care este  visual merchandiser, ar putea foarte bine să cînte  versurile lui Mărginean, mă iubește femeile. Dacă  nu pe el, măcar munca lui, dar ceva din el tot iubește femeile, altfel l-ar fi dat de mult afară BSB. În orice caz, pînă una alta, Puiu are un job  pentru care mulți l-ar invidia. Inclusiv eu parcă îl invidiez uneori, știe el de ce. Se plimbă peste tot prin țară, dar și prin Bulgaria și Moldova, și are grijă de imaginea vitrinelor și a magazinului în general. Meseria lui este una reprezentativă pentru vremurile pe care le trăim, vremuri în care imaginea contează (uneori nu contează nimic altceva), imaginea vinde, imaginea este realitatea propriu-zisă. Mai ales cînd vine vorba de vînzări. Cu alte cuvinte, Puiu nu doar mi-a schimbat ziua, dar este omul zilei .


Personal

Ultimele mele două posturi m-au făcut să-mi dau seama cît de personal e de fapt blogul meu personal. Ultimele două posturi au fost atipice  pentru că eu am fost aproape în totalitate absent din ele. În unul propuneam o ghicitoare, în altul vorbem despre Pitagora și mă abțineam de la comentarii, cu unica excepție răutăcioasă a celui dintre paranteze.

Mi-am dat seama că blogul meu e de fapt despre mine, despre modul în care eu văd lumea, despre cum se reflectă ideile altora în capul meu, așa zăpăcit cum se întîmplă să fie. Blogul meu este, la urma urmelor, un simplu exercițiu în solipsism, însă un solipsism luminat, care se știe fals și vrea să treacă dincolo de el însuși.  În asta stă toată semnificația blogului meu, dacă are vreuna, și ăsta e singurul lucru care îl face interesant. Și o semnificație are, cel puțin pentru mine. E un fel de martor care odată o să mă salveze sau o să condamne.

PS: Am făcut fotografiile astea la BCU, pe unde îmi fac veacul în ultimul timp.