Archive for the ‘Biografice’ Category

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!

Vreau să mă fac gunoier

Posted: Decembrie 5, 2016 in Biografice, copii
Etichete:, , , , ,

V. are trei ani. Tatăl lui este medic și mama farmacistă. Săptămîna trecută, V. voia să se facă vînător, dar astăzi vrea să se facă gunoier. Tocmai mi-a spus asta cu gura lui. Mama lui mi-a povestit apoi cum, ceva mai devreme, trecuseră pe lîngă o mașină de gunoi în care gunoierii încărcau gunoiul. V. s-a apropiat de gunoieri și a rugat-o pe mama lui, cu voce tare astfel încît au auzit și gunoierii, mami, hai să-i ajutăm să încarce gunoiul. Mama lui a fost pusă un pic în încurcătură, cine n-ar fi fost? Apoi V. s-a decis să se facă gunoier cînd o să crească. Dacă n-aș fi știut toată povestea, aș fi fost tentat să mă amuz ca V. vrea să se facă gunoier, dintre toate lucrurile de pe lume, și atîta tot. Dar ceva în povestea asta mi-a atras atenția. V. s-a uitat atent la gunoieri și apoi a avut impulsul să-i ajute. Privirea lui pură de copil a pătruns dincolo de gunoaie și a văzut esența lucrurilor: erau acolo niște oameni care făceau ceva, ceva important, din moment ce aveau la dispoziție o mașină mare în care să încarce gunoiul, ceva important din moment ce, chiar dacă pute, cineva trebuie să strîngă gunoiul. Acest ultim trebuie este al meu, nu al lui V., și tot a mea e interpretarea poveștii, firește. Da, e ceva în povestea asta care m-a mișcat. Dacă am vedea lumea cu ochi de copil, n-ar mai fi nimic rușinos, nimic prea jos pentru noi, nimic din gunoiul pe care adulții îl împrăștie peste tot în jurul lor cu privirile lor îngîmfate de oameni mari.

Dacă nu veți deveni ca niște copilași, cu niciun chip...

Astăzi am tăiat un frasin împreună cu bunicul meu. Aseară mi-a venit din senin să sar în tren și să fug din București. Astăzi a fost senin și aproape cald aici la Vîrtoape. Nu știu la București. Nici nu mă înteresează. De ce m-ar interesa, dacă nu mai sînt acolo. M-am felicitat pentru decizia inspirată de a sări în tren și a veni acasă. În sufletul lui, m-a felicitat și bunicul, pentru că aștepta de mult o mînă de ajutor să taie frasinul. Astăzi am tăiat prima dată cu drujba. (E mult mai ușor decît pare-toate lucrurile sînt mult mai ușor decît par atunci cînd le apuci de coarne) Am tuns crenguțele, am scurtat crengile, am împărțit trunchiul frasinului în bucăți tocmai bune pentru spart cu securea. Toate astea sub razele binevoitoare ale soarelui. Și bineînțeles, și de data asta,  ca și în alte ocazii cînd soarele și-a arătat brusc fața din spatele unei pături groase de nori, am luat-o personal. Soarele își arăta fața ca să mă vadă pe mine, ca să mă încălzească pe mine. E minunat să poți lua un răsărit de soare personal. Și tu poți s-o faci, nu e deloc greu. E mai ușor decît să tai cu drujba. Existența în întregimea ei e personală- de la cea mai mică particulă elementară pînă la cea mai mare gaură neagră de la capătul universului. Astăzi lumea a uitat asta. Astăzi nu mai e nimic personal. Nici măcar persoanele. Totul e obiectiv. Totul e științific. Totul e număr. Totul e mort. Dar putem să ne aducem aminte. Tot ce trebuie să facem e să ne uităm drept în ochii soarelui și să-i facem cu ochiul. Negreșit ne va răspunde. Asta e tot.

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

lac

Viața e un cerc plat, anunță la un moment Rust Chole, detectivul bîntuit de ciumă existențială din răvășitorul serial True Detective. De fapt vocea lui e doar ecoul vocii lui Nietzsche, ale cărui vorbe de duh circulă și astăzi prin gura lumii care a uitat de unde au plecat, de exemplu ca foarte celebra ce nu te omoară te face mai puternic, care tot din gura lui Nietzsche a ieșit și a uitat de unde s-a născut. Nu știu cît de serios era în privința asta, dar Nietzsche credea în povestea aceea fără început și fără sfîrșit a eternei reîntoarceri, un vîrtej al devenerii al cărui principal scop pare să fie reciclarea, și cînd un geniu crede în ceva, în orice, se pricepe să facă chestia respectivă, oricît de aberantă, să pară convingătoare. Destul de convingătoare încît minți ascuțite dar dezamăgite și disperate să se agațe masochist de ea, ca Rust Chole care credea că e prins pentru veșnicie într-un cerc al morții și suferinței.

Vorba asta îmi vine și mie uneori în gură, cînd pe măsură ce trăiesc văd cum viața mă duce prin locuri în care am mai fost. Ieri am ajuns din nou în Alaska, pe care am găsit-o mai caldă și mai umedă decît ar fi trebuit să fie în perioada asta anului, dar desigur că nu mă pot plînge de asta.  Nu mă pot plînge nici că viața e un cerc plat, pentru că deși sînt din nou în Alaska, eu nu mai sînt chiar același de data trecută, nici Alaska nu mai e chiar aceeași, și sînt aproape sigur că viața e, nu un cerc plat, ci o spirală multi-dimensională, o spirală care se poate desface înspre înălțimi uluitoare, cucerind mereu noi planuri ale existenței, sau se poate scurge ca apa din chiuvetă prin subteranele spurcate ale realității. Și dacă totul merge în sus sau în jos depinde în mare măsură, într-o măsură decisivă, nu de forțe cosmice incontrolabile sau de hazard pur, ci de noi, de înțelepciunea pe care o descoperim pe măsură ce ne învîrtim în caruselul vieții sau, din contră, pe care o lăsăm să treacă neînțeleasă în timp ce noi ne lăsăm amețiți de jocul de culori, lumini și umbre din jurul nostru ca niște petrecăreți care s-au amețit prea tare.

Copiii nu pot să înțeleagă niciodată crepusculul ambiguu și noroios din care au ieșit. Pentru că ei nu pot cu niciun chip să-și imagineze părinții altfel decît ca pe doi sfinți care au fost predestinați din veșnicii să fie împreună. Cînd în realitate părinții lor și majoritatea părinților în general sînt două păpuși din lut care s-au lovit una de alta la un moment dat și au rămas așa, împotmolite una în alta, mai mult sau mai puțin la întîmplare. De aici incapacitatea copiilor de a accepta divorțul părinților. Și poate tot de aici idealul sufletului pereche, al unei povești de dragoste ca-n povești etc. Și poate nu e așa de rău. La urma urmelor eternitatea n-a vorbit niciodată direct, a făcut mereu ocolul prin pămînt, pe acolo de unde vin toate, inclusiv miraculoasele păpuși de lut care sîntem noi și toate visurile noastre hămesite după infinit.

Fusta străbunicii

Posted: Iulie 31, 2015 in Biografice, Modernitate

Bunica tocmai îmi povestea din copilăria ei. Îmi place s-o ascult. Lucrurile pe care le spune ea le poate spune doar ea și cînd n-o să mai fie ea n-o să mai aibă cine să le spună. Îmi povestea că mama ei (pe care am avut și eu norocul să o cunosc, a murit cînd aveam eu șaișpe ani) avea o singură fustă.  O purta în general pe dos, ca s-o păstreze netocită. O întorcea pe față doar cînd mergea la biserică sau avea treabă la oraș sau în sat. Ce vremuri, nu-i așa?

Cînd am ales subtitlul blogului (scriu și uite că în urma mea răsare sensul), nu știam ce înseamnă asta. La momentul respectiv mi s-a părut că sună bine și cam atît. Acum, după cîțiva ani buni, îmi dau seama că alegerea nu a fost întîmplătoare. Tot în perioada asta mi-am dat seama și că întîmplarea nu e chiar ceea ce credeam eu că e, și că, în consecință, nimic nu e chiar ceea ce credeam eu că e, din moment ce viața e făcută dîn așa-zise întîmplări. Dar să nu mai bat cîmpii. Vreau să spun că uitîndu-mă înapoi după acești cîțiva ani de trăit și de scris (mai mult de trăit decît de scris), văd cum în urma mea, adică a secundelor și orelor și zilelor care aparent se tîrau unele după altele fără vreo însemnătate anume, începă să apară forme care, ei bine, nu par a fi întîmplătoare. Poate ce fac eu acum e doar un mod complicat de a spune că am înțeles că viața mea are sens, că viața in general are sens, că sensul este împletit cu viața la fel ca timpul și materia și spațiul, că acest fel de ființe care sîntem noi, înzestrate cu memorie și imaginație și chestia aia care nu mai e chiar la modă azi, dar asta nu înseamnă că e mai puțin reală, anume voința, trăiesc în cel puțin patru dimenisiuni, și că orice teorie despre viață, dacă vrea să fie cu adevărat despre viață, trebuie să treacă dincolo de spațiu și timp în dimensiunea sensului, acolo unde se întîmplă cele mai intersante lucruri din lume.

Cea mai ușoară modalitate de a verifica pe pielea ta că ce vorbesc aici nu sînt prostii, e de a ține un jurnal. Încearcă să ții un jurnal și după o vreme o să vezi cum viața ta începe să semene cu o floare care crește din ce în ce mai mare și mai colorată, cu petale care se deschid și revelează bogății de neimaginat ale tale și ale Ființei, mai ales ale Ființei. Garantat, a ține un jurnal e cel mai bun mod de a nu te plictisi și de a înțelege ce se întîmplă în viața ta, pentru că un jurnal poate să devină o…hartă existențială, o hartă care îți arată de unde vii, unde ești și încotro pari să te îndrepți.

Nu vreau să laud jurnalul de dragul jurnalului, vreau să spun că e unul dintre mijloacele cele mai bune de te prinde despre ce e vorba în viața asta. Mai sînt și altele. Important e să nu-ți pierzi memoria și să te uiți cu atenție la floarea care crește în urma ta și care ești tu. O să te umpli de mirare cînd o să vezi ce are să-ți spună. Cel puțin așa mi se întîmplă mie.

Am înțeles recent că dintre toate felurile în care Dumnezeu vorbește cu noi, viața noastră, adică biografia (aici îi mulțumesc din suflet lui Martin Buber), este cel mai interesant și mai elocvent text. Uneori e greu de descifrat, dar cu răbdare pasajele mai întunecate ies în cele din urmă la lumină și…răsare sensul. Chiar răsare, ca un veritabil soare. Și ce bine e să te încălzești la lumina lui nepămîntească! Nu există plajă de pe lumea asta care să se compare cu plaja din sufletul cuiva care a înțeles că viața e o poveste care nu doar se spune, dar i se spune. Există Cineva care i-o spune, dar într-un mod atît de minunat încît cel care ascultă nu e doar un ascultător pasiv, nici pe departe, ci e la fel de important ca Cel care i-o spune pentru că într-un sens cît se poate de concret, el însuși este povestitorul și creatorul, la fel de important ca Povestitorul și Creatorul. Sună nebunesc de minunat, știu, și chiar e!

Tot ce contează e să rămîi cît mai mult în viață și să nu-ți pierzi memoria. Feriți-vă, dragii mei, de tot ce vă fură memoria și poate să vă omoare. Poate o să rîdeți, dar sînt mai multe astfel de pericole în jurul nostru decît pare la prima vedere. Știu pentru că am înțeles. Și, Doamne, cîte mai sînt de înțeles, cîte petale mai sînt de crescut, cîte adîncimi de pătruns, cîtă sevă plină de sens de băut!