Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.

De ce ne doare minciuna

Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.

Aşteptare. Tentativă la definiție

Aşteptarea e o anomalie a raportării noastre la timp. Fiecare secundă din numărul limitat de secunde ce delimitează existenţa noastră în timp, e unică şi irepetabilă, cum se zice, şi de aici rezultă că ar trebui să fie sfîntă. Dar timpul, chiar daca nu e doar formă a apriori a sensibilităţii noastre, cum zicea Kant, e doar o formă, al cărei conţinut e experienţa. Secundele sînt doar cupe goale ce se învîrt pe banda timpului, aşteptînd să fie umplute de contingentul (întîmplătorul) poveştilor noastre individuale. Şi dat fiind  că viaţa noastră e, în general şi pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta ciudată, formată mai mult din lucruri indezirabile, peste care vrem să trecem mai repede ca să ajungem la scurtele oaze de fericire, plăcere, linişte, împlinire etc, apare aşteptarea. Aşteptarea e pur şi simplu dorinţa de a diseca timpul şi de a extrage de acolo doar ce ne place şi din acest motiv are ca rezultat direct o incredibilă desconsiderare a timpului, această materie primă care ne dă tuturor posiblitatea să devenim alchimişti, deoarece stă în puterea fiecăruia dintre noi să transforme secundele în aur.