Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Anunțuri

Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

Şarpele mişcător e în ochii privitorului

Se zice că frumuseţea e în ochii privitorului. Asta e adevărat, cel puţin într-o anumită măsură. În ce măsură, mai exact, nu poate să spună nimeni. E limpede ca lumina zilei că există un frumos pe care privitorul îl pune în obiectul pe care îl priveşte, care e, adică, rezultatul modului său unic de a vedea lumea. Dar la fel de limpede e că există şi un frumos obiectiv, unul pe care nu-l poate nega nimeni şi care îţi sare în ochi indiferent dacă îl aveai tu deja acolo ori ba.

E absolut firesc că nu ştim în ce măsură frumosul e în ochii privitorului. Ştiinţa modernă ne-a învăţat un lucru pe care unii nu pot să-l înghită, dar elementar pentru oricine are un pic de habar de problemele mai noi ale ştiinţei, anume că există o limită fundamentală a cunoaşterii noastre, un hotar dincolo de care nu putem trece cu cunoaşterea noastră, hotar a cărui natură este dată tocmai de cunoaşterea noastră. Interesant lucru. Şi plin de semnificaţii. Mă refer la principiul incertitudinii din mecanica cuantică, principiu care e de fapt coloana vertebrală a mecanicii cuantice, adică un principiu în funcţie de care aceasta stă în picioare sau cade.

Deci dacă avem probleme în a şti cum stă treaba în ceea ce priveşte particulele elementare, nu ştiu cum ne putem aştepta  să înţelegem prea mult din chestiuni mult mai importante cum e frumuseţea şi dacă e în ochii privitorului sau ba.

În orice caz, uite ceva ce sigur e în ochii privitorului. În fotografia de mai jos se poate vedea una dintre cele mai celebre iluzii optice, numită şerpi rotitori. Imaginea e compusă în aşa fel încît în zonele defocalizate, cînd te uiţi la ea, ai impresia ca   se învîrt cerculeţele care o compun. Doar că atunci cînd plimbi pe ea punctul de focalizare, observi că de fapt nu se mişcă nimic. Concluzia e că şerpii rotitori sînt doar în ochii tăi şi nicăieri altundeva. Ceea ce în niciun caz nu se poate spune despre frumuseţe.

PS: Scrisesem „coroana vertebrală” în loc de „coloana vertebrală”. Mi-a sărit în ochi în seara asta cînd am recitit textul (îmi place să îmi citesc textele). Sper că nu a apucat să rîdă foarte multă lume de mine. Eh, nu stiu de ce îmi fac griji..Bineînțeles că nu a rîs multă lume de mine, pentru că la mine pe blog nu e niciodată multă lume. Au rîs doar cei doi, trei care m-au vizitat.

Genele şi dragostea

Sînt studii care arată că oamenii frumoşi au mai mult succes în viaţă decît cei urîţi. Studiile analizează în generalimpactul frumuseţii în plan profesional, social şi material. Dar unde frumuseţea e cu adevărat decisivă, şi nu avem deloc nevoie de studii pentru a şti asta, e în plan sentimental. Căci cea mai importantă dintre nevoi, chiar dacă astăzi e luată în rîs şi am ajuns să ne spunem că e vorba doar de o ficţiune, e nevoia de a iubi şi de a fi iubit!

Nu, ce vreau să scriu acum nu e o dedicaţie pentru prietenul meu care de curînd s-a pricopsit cu porecla „Gene”, ştie el de ce. Aş vrea, dacă pot,  să scriu un cîntec de revoltă împotriva unei realităţi care îmi irită simţul dreptăţii şi pe care o înţeleg prea puţin.

Orice altceva ar mai fi omul, este în primul rînd rezultatul zestrei genetice, unui proces de socializare şi unei anumite doze de autodeterminare. Cu alte cuvinte, sîntem carne, mediu social şi luare în stăpînire a acestor două prin ceea ce numim liber arbitru.

Carnea e fără îndoială cea mai importantă. Culoarea ochilor, performanţa creierului, formele coapselor, părul sau lipsa acestuia, toate astea reprezintă materia primă din care sîntem făcuţi, prima condiţie de la care pornind devenim ceva sau altceva. Bineînţeles, noi nu avem nimic de spus în legătură cu toate astea. Ne trezim că avem un corp care  poate nu ne place, un creier care uneori ne face de ruşine şi apucături pe care încercăm în zadar să le ţinem în frîu.

Cea mai mare nedreptate pentru un om este aceea de a se fi născut urît! Să fii prost, e mult mai uşor de suportat. Mai ales că, prin definiţie, nu prea îţi dai seama de asta.  Dar un individ suficient de deştept pentru a-şi da seama că e urît, trăieşte iadul! Sigur, frumuseţea e relativă. Dar tocmai de aici dramele: dorinţele noastre nu sînt limitate de posiblităţile trupului. Sau, mai simplu spus, ne dorim întotdeauna mai mult decît ceea ce ne permit genele.

După carne, ceea ce determină ceea ce o să fim, e mediul social. Familia, prietenii, şcolile la care mergem, toate acestea sînt pentru noi ca nişte zei la care nu am ales să ne închinăm, dar care  ne recreează după chipul şi asemănarea lor. Ce e cu adevărat incredibil, e că după toate astea, rămîne totuşi un spaţiu suficient de mare pentru autodeterminare, astfel încît e într-adevăr posibil să vorbim despre oameni ca despre nişte fiinţe libere. Ăsta da mister!

Carevasăzică, şansele ca nevoia mea fundamentală de a iubi şi a fi iubit, tatuată în fiecare genă, sînt determinate de recombinări întîmplătoare a ADN-ului şi de locul din lume în care am avut norocul să mă nasc. După faptul că sîntem muritori, ăsta e cel mai mare motiv de revoltă care poate anima o fiinţă omenească!

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.

Despre femei frumoase și alți demoni

Gabriel Garcia Marquez nu s-ar supăra pe mine că i-am parafrazat titlul. Cred că, uneori, dragoste și femeie sînt termeni interschimbabili. După ce acum vreo două luni am bocit puțin după Ingrid Bergman, aseară, în La dolce vita al lui Fellini, am dat peste o altă minune a naturii suedeză, Anita Ekberg (poza asta e o frîntură din una dintre cele mai celebre și frumoase scene din istoria cinematografului). Dacă există vreo țară cu cele mai frumoase femei din lume, atunci acea țară e Suedia. Deși, dacă stai să te gîndești mai bine, ajungi la concluzia că probabil nu există o astfel de țară, că poate frumusețea e distribuită orecum uniform prin lume. Oricum ar fi, un fapt e de la sine eivdent: frumusețea suedeză e mai ascuțită.

Acum ceva timp am scris un fel de eseu despre frumusețe în general și femei frumoase în special. L-am scris în engleză pentru că era pentru revista unui prieten, care publică doar în spaniolă și engleză. Faptul că am pomenit-o pe Anita Eckberg la început, și mai ales că am pomenit-o și pe Ingrid Bergman, nu e deloc întîmplător și îmi deschide calea pentru ceea ce ar putea fi un fel de Post Scriptum la textul Despre femei frumoase și alți demoni. Eu am scris eseul respectiv ca și cum ar fi o singură femeie frumoasă în lume, sau mai bine zis, una ar putea pretinde că e cea mai frumoasă dintre toate. Dacă ar fi așa, atunci ce spuneam acolo ar fi adevărat. Dar prin faptul există multe femei frumoase în lume și că niciuna nu poate pretinde că e cea mai frumoasă din lume, chiar și cea mai frumoasă frumusețe riscînd în orice moment să-și găsească nașul, puterea frumuseții e relativizată, la fel și elementele asociate cu frumusețea și care ar putea fi clasificate drept demoniace.

Rămîne totuși adevărat, și mai exact, trist de adevărat, că frumusețea e, în lumea noastră, doar o altă formă de nedreptate. Îmi cer scuze de la cei care nu pot să citească în engleză. Ceilalți vor avea ocazia să vadă cum se poate tuna și fulgera împotriva frumuseții.

 

Of beautiful women and other demons

 

There are many things in this world that make it not such a nice place to live in. Among these one may name starving children, natural disasters, incurable diseases, wars, death that is end of us all and so on. One could write a book, and a big one too, consisting just in enumerating all the things that are wrong with this world-picture of ours. It would probably not make a bestseller, since every reader would think that he could write the same book and maybe better and bigger. And anyone could probably do that, in virtue of the only qualification necessary, that is to be a citizen of this world.

But no one would think of adding beauty in that list of shame, since beauty is considered one of the best things we have, a pretty good consolation for all the bad things that strike us in this ocean we call life and which, for some reason, seems to be really angry with us. For some beauty is such a big thing as to make the purpose of life itself. I think it was Nietzsche who said that existence is only justifiable as an aesthetic phenomenon. Whatever might have been his real intention in saying that, and this is only for a professional philosopher to know, it’s clear for everyone to see that beauty was ranked pretty high in his hierarchy of things.

It’s a shame that so many fail to see what beauty really is or does. In a world in which justice is just a word to be mocked in courthouses, beauty takes injustice to whole new levels. You can always hope that the world would some day be a  better place, that the kids in Africa will someday stop dying of starvation, that the Powerful of the world will finally  decide that heroin is bad no matter how much money it brings you and put an end to the worldwide slaughter it produces. But you can never hope that some day you will  be prettier than you are today, can you? Some women think they can, but they only end up with breast implants, which is the ugliest thing in the world. It’s true, we can already see the dawns of that brave new world  in which man will finally get to play the part he always wanted to play, that is, God. But genetic manipulation is not yet an option as a remedy of ugliness, and with genetic manipulation, which indeed is confident enough to promise to correct the lack of beauty, we have to pay a price that may very well cost us our humanity.

But leaving aside genetic intervention as a way to assure beauty to our offspring, we live in world in which beauty is distributed to human beings through the blind mechanism of the genes. Some are lucky and get out into the world in athletic bodies, with perfect teeth and perfect symmetry of the face and with hair that falls only when you are sixty nine. Of course, beauty is a mystery that resides in something beyond everything that we could ever hope to put into words. Because beauty is not in athletic bodies or in perfect teeth or perfect symmetry of the face or in hair that falls only when you are sixty nine. One can have all these and still be ugly, and I mean physically ugly, if someone was thinking that I had in mind inner beauty. But the rest of the beings that come to populate this world are less lucky. Just as most people in the world are not bright, to use a beautiful word in a negative form for expressing an ugly situation, in the same way most of the people are not beautiful, using the same round-about way for stating the ugly truth. We come in all sizes and shapes  but most of these would in no way make it to a beauty contest. Perhaps entropy has something to do with this. Perhaps there are more ways of being ugly than there are of being beautiful so that the world we see is just a fair display of materialized probabilities. I have no idea, but I do know that one’s sense of justice should be offended by this state of affairs. I know mine is.

But this is not the worst thing. I am just getting to that one. It is not so bad to be ugly, especially when you have a pretty good chance to find somebody as ugly as you are and for whom you will be a good match. Some may call that love and everyone, no matter how ugly, has a shot at this. Part of the problem is that you, as an ugly person, get to be the unwilling witness of a  permanent parade of beautiful persons proudly displaying their bodies. Now, as never before in history, we have TV and magazines to make a religion out of beauty. It is like someone has made it a personal duty out of daily transmitting this message to most of the world population: in your face, losers!

And this is not all. The lowest affair that beauty gets to be involved in, in its blind journey through our world, is when it meets women. Of course, the woman is the very paradigm of beauty. Everything that is beautiful in the Universe could disappear tomorrow, but if there would be one beautiful woman left, we would still know what beauty is. In woman beauty finds its perfect embodiment so as to make a woman’s skin, a woman’s breasts, a woman’s eyes and lips the very materialization of the essence of beauty. There was a Romanian philosopher, Constantin Noica, who said that women cannot practice metaphysics because they are metaphysics. I don’t know if he was right about that one, had he put it differently, saying that women are not beautiful, they are beauty itself, he would have been fully right. But what seems to be the problem, a  beautiful woman might ask, and one that was actually kind enough to read this far too. The problem is that for a woman beauty is like a demon that possess her and takes her to unconceivable heights or lows, transcending with her in its jaws the walls of what we call human condition. This was- I hope- poetical way to put it, but, presuming that poetry was far from any ability I may have, it was at least metaphorical. And I am afraid I cannot go much farther beyond this metaphor. It would take me way too many pages and knowledge I do not quite posses if I am to put in a discursive and non-metaphorical manner what beauty does to a woman.

Even though this is surely to be the case, let me take just one one step beyond the metaphor. Beauty would not be such a bad thing for a woman if she were to live in the wilderness, in perfect solitude. But the evil takes place when you put a beautiful woman with other people that soon enough will come to have nothing else to do but contemplate her. And who could blame them, because there is no greater and more mysterious force in the physical universe than beauty.

So the beauty is not in itself a bad thing, but only when it becomes reflexive, that is when the woman becomes conscious of her beauty as such. Her beauty, which initially is the most beautiful thing in the world, travels into the people around her which in the process are reduced to the simple function of mirrors and back to her amplified a thousand times and thus becoming the ugliest thing in the world. For the woman now knows that her strength is in her beauty and that it is the most powerful weapon in the world and that there is nothing she can do to improve it or herself. Of course, there are very beautiful women  who refuse to be subdued by their own beauty and wish to rise above it. But there are few who make it. For most of the most beautiful women in the world beauty is all that is takes to be human, and going this way soon deprives them of humanity. Actually this way away from humanity goes in two opposite directions. One  downwards, in the object world, as one can see in pornography where a woman is reduced to her body as a mere object. The other one goes up, in a sort of deification, but equally away from the human condition, with the woman becoming a goddess, way above the conventions, limitations and usual ways of doing that rule over ordinary mortals.

Because this is nobody’s fault, since no one can help being beautiful or admiring beauty as a slave, this is just another tragedy that befalls our world, as if there were not enough tragedies already. I realize that all this rage against beauty may be seen as coming out of the writer’s own frustration with his own ugliness. But, in fact, there are two possibilities that perhaps overlap. First is this already mentioned: a frustrated ugly  person who throws venom at beauty hoping to get rid of it. But it may also be the case that the author is one who has suffered the indifference of a very beautiful woman and now seeks revenge.  In regard to the first one, I will admit in all honesty that I have no idea if I am ugly or not. People, in their function of mirrors, send me mixed up messages about this. I can’t make something very clear out of these messages, but I would dare say that I have reason to believe that I am not very ugly. When it comes to the second option, the reader will have to take my word that no extremely beautiful woman has ever broke my heart. I wish I were so lucky! In fact I was never involved in any way with any woman of extreme beauty, but this may actually  be what will make some say “eureka!”. Perhaps they would be right to say so, I can’t have the last word on this one.

 

Frumusețe fără măsură

M-am apucat să citesc o carte despre frumusețe. Se vrea o teorie generală a frumuseții. Eu credeam că frumusețea e un mister, dar cartea asta vrea să exploreze frumusețea cu ajutorul matematicii, biologiei, filosofiei și altor științe. Ce îmi place cel mai mult la ea e că o tratează cu respect, adică, deși încearcă să se apropie de ea prin științele menționate și altele, nu o reduce le acestea. Din contră, o tratează ca pe un ireductibil absolut.

Încă de la început autorul spune cinstit că, după el, frumusețea are un loc central în univers, în viața individului și în viața socială. Știu că cel puțin pentru mine frumusețea are rolul ăsta central. Mai știu că s-ar putea ca ea să-mi fie sfîrșitul. Dar ar fi un sfîrșit…frumos, ca în tragedia greacă.

E o coincidență ciudată că tocmai azi am trecut pe lîngă cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată în carne și oase. Cum spuneam și în eseul Despre femei frumoase și alți demoni, care ar putea fi văzut și ca un pamflet la adresa frumuseții înseși (și pe care o să-l pun curînd și aici pe blog), în femeie frumusețea își găsește materializarea prin excelență. Nu-i de mirare că și femeile admiră alte femei frumoase. Mai rar se întîmplă asta cu barbații, din cîte știu eu. Dacă un bărbat stîrnește admirație, e mai probabil să facă asta cu inteligența sau alte abilități..nefizice, decît cu pectoralii, bicepșii sau ochii frumoși. Și asta n-o spun pentru că eu nu am deloc niște pectorali sau bicepși de invidiat, pentru că, în orice caz, chiar dacă nu am pectorali și bicepși, iar de abdomen nici nu mai aduc vorba, dar uite că am adus-o!,  am măcar ochi frumoși. Ci pentru că, la urma urmelor Don Quijote avea un pic de dreptate cînd spunea că un bărbat trebuie să fie doar un pic mai frumos ca Dracu’. Oricum ar fi, e mult mai puțin probabil ca un bărbat să se uite după alți bărbați, decît, desigur, dacă e altceva decît heterosexual. În schimb, dacă o femeie se uită după alte femei, nu trebuie deloc bănuită că ar fi altceva decît heterosexuală.

Mă întreb dacă după ce termin cartea asta o să fiu mai puțin sclav frumuseții decît sînt acum. Probabil că nu.

Frumusețe românească

E ciudat ce efect poate avea asupra mea o plimbare prin cimitir. Pietre funerare mute dar care parcă vor să vorbească, să-ți spună ceva. E o muzică ciudată, liniștea din cimitir. M-am trezit gîndindu-mă la viață, la moarte și la dragoste. E firesc să te gîndești la viață și la moarte, într-un cimitir. Dar la dragoste? E firesc să te gîndești la moarte pentru că cimitirul e locul unde e depozitată moartea. Și în fața morții simți cu adevărat că trăiești. Presimțirea, contemplarea, adulmecarea morții dau vieții o aromă dumnezeiască. E păcat că uităm așa ușor că viața are aroma asta dumnezeiască.

Dar ce căuta dragostea acolo? Ce are ea de împărțit cu viața și cu moartea? Poate că dragostea este rezultatul unei mișcări dialectice a la Hegel, poate că dragostea e un amestec delicios făcut din esența vieții și esența morții. Sau poate m-am gîndit la dragoste pentru că înainte de asta vorbisem despre frumusețe.

Dl. O.C. mă întrebase dacă am observat frumusețile locale. Sigur că le observasem, ar trebui să fii orb ca să nu le observi. Apoi m-a întrebat dacă știu care e diferența dintre o suedeză frumoasă și o româncă frumoasă. Mă gîndeam la tot felul de diferențe, dar eram foarte departe de diferența pe care dl. O.C, cu experiența mai multor ani decît am eu și cu un spirit de observație mai bun decît al meu urma să mi-o zugrăvească extrem de sugestiv (dl. O.C. e biolog iar eu sînt sociolog, în devenire, dar dintre noi doi eu sînt cel care ar trebui să aibă un spirit de observație mai bun pentru diferențele dintre culturi, la urma urmelor, ăsta e principalul meu instrument în cîmpul muncii).

„Româncele își poartă frumusețea cu ostentație, în timp ce suedezele și-o poartă cu nonșalanță”  a sunat cu o claritate de cristal comparația. E greu de crezut că o observație atît de pătrunzătoare ar putea fi pusă mai succint în cuvinte. Sigur, aici nu pot fi aduse dovezi, dar în momentul în care am auzit asta, am știut că așa e.

Chimia spiritului e un lucru ciudat, așa că, mă gîndesc, poate gîndul ăsta despre frumusețe, rostit cu ceva timp înainte de a pune piciorul în curtea morții, cimitirul, a interacționat cu gîndul morții care era acolo la el acasă, și am ajuns astfel să mă gîndesc la dragoste.

Oricum ar fi, după ce toate au fost spuse și făcute și viața se uită melancolic în ochii morții, rămîne doar întrebarea despre dragoste.

Cînd se termină visele…

Oare de ce e atîta frumusețe în lucrurile triste? Mă gîndesc la pescarul lui Hemingway, din Bătrînul și marea, care, apropiindu-se de finalul călătoriilor lui pe mare și prin marea asta pe care o numim viață, visa în fiecare noapte lei pe o plajă, pe care îi văzuse în adolescență. Nimic altceva, doar lei, mereu lei. În afară de geniul lui Hemingway care se vede în imaginea asta atît de poetică, ne mai lovește și altceva în tabloul ăsta, și anume împuținarea perspectivelor asupra vieții odată ce aceasta se apropie de sfîrșit. Pe bătrînul pescar, care nu mai are de mult niciun fel de familie, l-a părăsit la bătrînețe și norocul. Dar ce e cu adevărat sfîșîietor de trist și sfîșîietor de frumos în același timp e că l-au părăsit și visele, acest mediu virtual în care, oricît de ireal, putem găsi un fel de împlinire.

Că tot vorbeam acum două posturi despre literatură și film…Hemingway e un exemplu excelent, pe care din păcate l-am citit prea puțin, despre puterea literaturii. Citindu-l, te afunzi în frumusețea amară a universului propus de el și scufundarea asta e la fel de reala ca și cum universul ăsta ar fi la fel de material ca marea pe care atît de frumos o găsești descrisă în același univers.

Să te bucuri de zăpadă

Oare ce explicaţie are bucuria pe care aproape toţi oamenii o simt în suflet atunci cînd ninge?

 Poate ar trebui să ne uităm la sufletul unui copil pentru a înţelege, pentru că acolo regăsim bucuria asta în forma ei cea mai pură. Dar copilul nu înţelege de ce zăpada îl face fericit şi nici nu încearcă să îşi explice, pentru că un copil nu-şi explică nimic, el doar trăieşte. Atunci, orice încercare de a explica ceva făcînd apel la sufletul copilului ar fi o siluire nelegitimă a acestuia. Putem spune, totuşi, că bucuria pe care simţim în suflet atunci cînd ninge este doar o urmă slabă a sfuletului nostru de copil. Pentru adult, zăpada e în primul rînd un inconvenient, deoarece presupune bani în plus la încălzire, deoarece maşina nu mai porneşte şi dacă porneşte nu are pe unde să meargă cu ea, şi aşa mai departe. Pe scurt, pentru adult zăpada e doar o piedică. Nu e întîmplător că pentru copil principala virtute a zăpezii e aceea că alunecă. Departe de a fi o piedică, zăpada este acel mediu care alunecă şi care îi aduce lumea mai aproape. Pe adult, zăpada îl desparte de lume. Pe copil, îl face una cu lumea alunecînd prin ea.

Dar zăpada nu e peste tot la fel. Zăpada care cade peste un sat e diferită de cea care cade peste un oraş. Poate nu în compoziţe, deşi se pare că nu există doi fulgi de zăpadă identici, dar ca funcţie şi formă. În sat, zăpada se vede altfel decît într-un oraş ca Bucureştiul. Acolo zăpada contribuie la frumuseţea satului. Dar în Bucureşti zăpada este repede murdărită de mizeria oraşului şi, căzînd şi aşezîndu-se, nu face altceva decît să contribuie la urîţenia acestuia.

Îmi imaginez o seară în care fulgi mari cad peste noi. Poate bucuria pe care o simţim îşi are rădăcinile în voluptatea de a vedea albul acoperind negrul din jur. Poate zăpada devine fără să ne dăm seama un simbol pentru victoria binelui asupra răului şi poate intensitatea voluptăţii e în relaţie de directă proporţionalitate cu perisabilul ei.

Oricum ar fi, a te bucura de zăpadă înseamnă a redeveni copilul din tine şi mai înseamnă a-ţi aminti că lumea, înainte de a fi lucrul pe care trebuie să îl stăpîneşti, e locul pe care trebuie să îl trăieşti, prelungindu-te în el, poate alunecînd pe zăpadă…