Bebelușii nu sînt opționali

Recent, o revistă științifică importantă (New England Journal of Medicine) a publicat un articol în care autorul (Franz Messerli) susținea că există o legătură directă între consumul de ciocolată al unei populații și numărul de cîștigători de premii Nobel pe care îi produce respectiva populație.

Autorul însuși atrage atenția asupra unei ispite foarte puternice, anume aceea de a confunda corelația cu cauzația. El dă exemplul Germaniei post-belice în care numărul de bebeluși a scăzut drastic, dar în același timp a scăzut și numărul berzelor. Am fi tentați să credem că numărul bebelușilor a scăzut din cauza scăderii numărului de berze, deci că nu mai avea cine să aducă bebelușii (relație cauzală), doar că în realitate lucrurile stăteau altfel: numărul berzelor a scăzut din cauza construcțiilor masive, însoțite de defrișări etc, deci între scăderea berzelor și scăderea bebelușilor era o simplă corelație, nu cauzalitate. Cu toate astea, Messerli trage concluzia ca nu există altă explicație pentru corelația descoperită de el între consumul de ciocolată și premiile Nobel, decît aceea că ciocolata ne face mai deștepți,

De altfel, Eric Cornell, cîștigătorul premiului Nobel pentru fizică în 2001, declara că el consumă foarte multă ciocolată, dar ciocolată neagră. Și mai spunea că ciocolata cu lapte ne face proști și că cea  neagră e calea succesului! Sînt de acord cu el că ciocolata neagră e mai sănătoasă decît cea cu lapte. La ciocolata cu lapte în afară de dulce nu mai simți multe alte gusturi, în schimb la ciocolata neagră, lipsa zaharului, pe lîngă avantajele  evidente pentru sănătate, te lasă guști toate aromele ciocolatei. În plus, ciocolata neagră e plină de antioxidanti și de alte substanțe care nu știu cum se numesc dar care ne fac să ne simțim bine, iar un studiu recent chiar demonstra că are un impact pozitiv  asupra memoriei. Dar de aici pînă la a face afirmția că ciocolata cu lapte te face prost și cea neagră te face deștept, e cale lungă, o cale pe care n-a străbătut-o nimeni pînă acum.

De altfel, blogosfera a demonstrat că studiul lui Messerli nu e tocmai inexpugnabil, ba chiar că are fisuri serioase (vezi de exemplu articolul ăsta). Jurnalul care a publicat articolul s-a încăpățînat să ignore toate criticile aduse și să refuze publicarea unor scrisori care în cîteva mișcări demolau toată analiza lui Messerli și îl arătau drept ceea ce este de fapt: un tip care identifică o corelație și trage concluzia că în Germania post-belică bebelușii erau aduși de berze,

Pentru că am vorbit despre bebeluși și despre premii Nobel, nu pot să termin fără să fac și eu o corelație între aceste două minunății (tot e mai puțin fantastic decît să faci o corelație între bebeluși și berze). A cîștiga un premiu Nobel este în viziunea omului educat de astăzi (care știe ce înseamnă un premiu Nobel, adică) cel mai minunat lucru  care i se poate întîmpla unui muritor. Nu e vorba de milionul de euro, căci milioanele de euro pot fi cîștigate și la loterie, și prin vînzarea de heroină și prin privatizarea frauduloasă a unor întreprinderi de stat sau prin vreo afacere serioasă dar plicticoasă. Premiul Nobel înseamnă mult mai mult decît un milion de euro, premiul Nobel simbolizează o recunoaștere adusă de întreaga umanitate, ca și cum întreaga omenire ți-ar face o plecăciune și ți-ar mulțumi că exiști, ție, un simplu muritor.

Dar cu toate astea, eu cred că un bebeluș e un lucru mai minunat decît un premiu Nobel, și e bine că e așa, pentru că un bebeluș e la îndemîna oricui, pe cînd premiile Nobel sînt doar la îndemîna (sic!) celor care mănîncă foarte multă ciocolată! Într-un bebeluș, omul este împlinit existențial și biologic. Ambele tipuri de împlinire sînt la fel de vitale: împlinirea biologică ca sumă a instinctelor care împing la reproducere, iar împlinirea existențială ca prelungire a sinelui într-un alt sine, quasi-identic și în același timp radical diferit. Ar mai fi vorba și de împlinirea dragostei, a cuplului, pentru care bebelușui reprezintă materializarea dragostei lor: care se plimbă în patru labe chicotind, învață să vorbească și așa mai departe. Cu alte cuvinte, omul nu e propriu-zis om dacă nu se împlinește în cuplu și într-un bebeluș. Iar dovada că ce spun eu aici e adevărat e că un cîștigător de premiu Nobel, ar simți în preajma morții că și-a irosit viața, dacă nu a făcut cel puțin un bebeluș. Bebelușii, oricum altcumva ar mai fi, nu sînt opționali.

Gipul de gunoi

În drum spre frumoasa  şosea (supra?)numită Transalpina, cineva din acest gip de Bucureşti a aruncat un ambalaj care părea să fie de la o ciocolată. Putea să fie şi de la altceva. În orice caz, nu contează. Ce contează e că acest gip care se îndrepta, poate, şi el spre virgina Transalpina, mai mult ca sigur era plin cu diverse chestii cu ambalaje de plastic pe care indivizii care îl ocupau, avînd diverse genuri şi vîrste, dar avînd în comun lipsa bunului simţ elementar, urmau să le arunce pe vîrf de munte.  O astfel de presupunere mi se pare îndreptăţită, din moment ce uite mergeau aruncînd gunoi pe şosea. Maşina respectivă e mare, dar se pare că nu e destul de mare ca să fie loc în ea pentru a păstra gunoiul pînă la primul coş de gunoi.

Mi-ar fi plăcut să mă iau după el, să merg în paralel şi să îi bat obrazul şoferului nesimţit. Dar mi-a fost frică să nu iau bătaie, aşa că am făcut ceva mai puţin îndrăzneţ, adică i-am făcut o poză şi uite că  o pun pe blog. În momente d-astea mi-ar plăcea să fiu şi eu un Mircea Badea sau măcar un Zoso, ca să aibă ceva efect. Altfel postarea mea o să aibă efect doar printre studentele de la filosofie anul unu, cum zicea mai de mult un cititor supărat.

Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.