Posts Tagged ‘fizica’

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Orice altceva ai mai fi, și eu sînt de părere că ești mult, mult mai mult decît atît, tu ești înainte de toate un corp. Deși cred că ești mult mai mult decît un corp (firește că și despre mine cred același lucru, mă adresez ție ca să fiu mai personal cu speranța că „te prind” și o să citești pînă la cap, dar uite tocmai din cauza unor astfel de paranteze probabil te pierd; și atunci întrebarea e de ce fac astfel de paranteze), cred în același timp că nu poți fi nimic fără corp, cu alte cuvinte că orice altceva în afară de corpul tău ai mai fi, și ești multe, multe, inimaginabil de multe, tot ce ești este înrădăcinat în corp ca mirosul unei flori în petalele sau pistilul ei. Întîmplător asta e și viziunea prevalentă în lumea noastră de astăzi (în care doar ce se vede cu ochiul liber, microscopul sau telescopul există) despre ce e omul, dar viziunea despre om prevalentă astăzi nu mai are deloc ochi tocmai pentru cea mai importantă dimensiune a lui, care din întîmplare nu se vede nici cu ochiul liber, nici cu telescopul sau microscopul. Adică astăzi înțelepciunea oficială spune că noi sîntem corpul și nimic mai mult- (fizică, chimie, fiziologie și toate combinațiile posibile ale acestora, și doar atît, ca și cum niște fenomene strigător la cer de minunate și complicate ar fi fost explicate/epuizate după ce au fost aruncate într-un borcan numic fizică sau chimie sau altă știință- deși astea două sînt cele mai științe dintre toate)- pe cînd la mine accentul e pe mult mai mult decît corpul dar nu fără el.
Dacă dau impresia că vreau să rezolv una dintre enigmele fundamentale ale existenței, anume ce este omul, îmi pare rău. Nu asta vreau să fac. Adică aș vrea, desigur, dacă nu aș crede că enigma asta e una în principiu nerezolvabilă, adică e o problemă la care omul singur nu va putea niciodată să dea un răspuns mulțumitor, pentru simplul fapt că…hm, e om. Dacă există vreun răspuns la întrebarea ce este omul, răspunsul nu poate să fie decît supra-uman. Elementar, dragul meu Watson, ar spune Sherlock Holmes, și chiar așa este, chestiunea asta e elementară (din acest motiv și din altele avem nevoie de Revelație dacă vrem să înțelegem ceva despre enigma asta și despre toate celelalte engime, că sînt multe).
O s-o scurtez, nu vreau să te pierd tocmai acum după ce ai citit o introducere așa de lungă, pentru că da, asta era doar introducerea. Dar era introducerea pentru un gînd foarte scurt care mi-a trecut prin cap așa din senin (nimic nu e chiar din senin!), anume că tu, adică corpul tău plus acel ceva incomensurabil mai mult decît corpul dar dependent de el la fel ca mirosul unei flori de petalele și pistilul ei, ești ca o harpă la care nenumărate circumstanțe, persoane, idei, imagini și substanțe de tot felul încearcă să cînte. Dacă tot ce se aude e o cacofonie, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu harpa- (deși e posibil să fie un pic dezacordată de la cît de mult s-a tras de coarzi, de la cît de mult tu ai tras de corzi, și circumstanțele și oamenii și imaginile și substanțele de tot felul)- înseamnă mai degrabă că o melodie nu poate să rezulte decît atunci cînd o singură voință atinge corzile în loc de o grămadă de oameni și circumstanțe și toate celelalte, înseamnă că trebuie să faci tot ce poți să faci liniște și să îți aduci aminte că tu ești cel care trebuie să cînte la harpa ta, pentru că harpa ta ești tu, și o să cînte frumos și armonios doar atunci cînd acea parte din tine care e mult, mult mai mult decît harpa o să fie solistul care atinge corzile. Și trebuie să cînți, cu orice preț, altfel de ce ai mai fi o harpă cu atît de multe corzi capabilă de atîtea sunete?! 🙂

Am scris de mai multe ori despre mecanica cuantică și principiul incertitudinii ca și cum aș fi știut despre ce vorbesc. Adică, am dat impresia că m-aș pricepe la fizică. Trebuie să îmi cer scuze pentru impresia asta și să fac precizarea că sînt la fel de analfabet la fizică pe cît sînt la matematică, de exemplu. Și sînt foarte analfabet la matematică (sic). Tot ce fac și eu e să mai citesc cîte o carte din care se mai lipește de mine cîte o idee mai ușor de digerat pentru o minte de profan ca a mea.

Redau mai jos un pasaj care rezumă foarte bine semnificația principiului incertitudinii pentru mecanica cuantică, luat dintr-un curs introductiv in fizică al lui Richard Feynman, o carte de 1300 de pagini la care citesc de ceva timp și pe care sper să o termin pînă la anul pe vremea asta.

Iată pasajul cu pricina. Mai întîi în original, și apoi în traducerea mea, care desigur lasă multe de dorit, dar alt traducător mai bun nu am la îndemînă momentan.

We would like to emphasize a very important difference between classical and quantum mechanics. We have been talking  about the probability that an electron will arrive in a given cirucmstance. We have implied that in our experimental arrangement (or even in the best possible one) it would be impossible to predict exactly what would happen. We can only predict the odds! This would mean, if it were true, that physics has given up on the problem of trying to predict exactly what will a happen in a definite circumstance. Yes! physics has  given up. We do not know how to predict what would happen in a given circumstance, and we believe now that it is impossible, that the only thing that can be predicted is the probability of different events. It must be recognized that this is a retrenchment in our earlier ideal of understanding nature. It may be a backward step, but no one has seen a way to avoid it.(356)

(…) And no one has figured out a way out of this puzzle. So at the present time we must limit ourselves to computing probabilities. We say “at the present time”, but we suspect very strongly that it is something what will be with us forever-that is impossible to beat that puzzle- that this is the way nature really is.

„Am vrea să subliniem o diferență foarte importantă între mecanica clasică și cea cuantică. Am vorbit despre probabilitatea ajungerii unui electron în anumite circumstanțe. Am sugerat că în aranjamentul pentru experimentul nostru (sau chiar în cel mai bun aranjament posibil), ar fi imposibil să se prezică exact ce urmează să se întîmple. Putem să prezicem doar șansele! Aceasta ar însemna, dacă ar fi adevărat, că fizica s-a dat bătută în încercarea de a prezice exact ce se va întîmpla în anumite circumstanțe bine definite. Da! fizica chiar s-a dat bătută. Nu știm să prezicem ce se va întîmpla în anumite circumstanțe, și acum am ajuns să credem că așa ceva este imposibil, că singurul lucru care poate fi prezis este probabilitatea anumitor evenimente. Trebuie să fie recunoscut faptul că aceasta este un pas înapoi în ceea ce privește idealul nostru de mai devreme (mai devreme de știința secolului XX, nota mea) în ceea ce privește înțelegerea naturii. Poate fi un pas înapoi, dar nimeni n-a găsit o cale pentru a-l evita. (…)  Și nimeni n-a găsit o cale de rezolvare a acestui puzzle. Deci în momentul de față sîntem nevoiți să ne limităm la calcularea probabilităților. Spunem „în momentul de față”, dar avem bănuiala foarte puternică că lucrurile nu se vor schimba niciodată în privința asta-că e vorba de un puzzle imposibil de rezolvat-că așa este de fapt natura.”

Feynman a primit premiul Nobel pentru fizică în 1965. Și în caz că cineva crede că de atunci pînă acum știința a mai făcut progrese și lucrurile nu stau chiar așa, să se mai gîndească o dată la ce înseamnă principiul incertitudinii. Ar trebui să își dea seama că n-a înțeles de fapt nimic.

Feynman, care a cîştigat un premiu Nobel, spunea într-un curs de fizică (Feynman Lectures on Physics) că după ce Einstein a arătat că legile mecanicii newtoniene sînt greşite, sîntem mult mai modeşti în pretenţiile noastre ştiinţifice şi acceptăm ideea că orice lege ar putea fi greşită.

Dacă la asta adăugăm faptul că un principiu fundamental al ştiinţei moderne este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care spune că putem cunoaşte ori poziţia ori viteza unei particule subatomice, niciodată pe amîndouă în acelaşi timp (şi asta nu pentru că nu putem să le măsurăm bine, ci pentru că e o lege fundamentală a lumii subatomice care interzice această cunoaştere), ajungem la o observaţie interesantă. Anume, că ştiinţa nu e atît de sigură şi de lipsită  de incertitudini cum cred unii. De fapt, aproape nimic nu poate fi cunoscut exact, nici în cele mai exacte ştiinţe.

Pe de altă parte, credinţa are reputaţia de a fi o chestie care nu e bazată pe nicio certitudine, ci doar incertitudini. Totuşi, întreb eu, oare nu există în termodinamica credinţei un principiu echivalent dar cu semn chimbat principiului incertitudinii al lui Heisenberg ? Oare printre toate incertitudinile credinţei- care nu sînt accidentale, ci sînt esenţiale credinţei, adică ele fac credinţa să fie credinţă şi nu ştiinţă- nu găsim particule de certitudine, care se supun unor legi paradoxale şi care contrazic legile naturale, şi care spun că anumite lucruri pot fi ştiute în principiu? La fel, dar invers, cum principiul incertitudinii spune că în ştiinţă anumite lucruri nu pot fi în principiu ştiute.

Sigur, astea sînt doar speculaţiile mele şi oricine poate să mă acuze că bat cîmpii. Dar tot cîmpii bat şi cei care au înţeles atît de puţin din ştiinţă încît au impresia că pot extrage de acolo certitudini care să nu mai lase, în concepţia lor despre lume şi viaţă, niciun pic de loc pentru incertitudinile credinţei.

La două sute de ani după ce Occidentul se pregătea să-i dea lovitura de graţie lui Dumnezeu (Laplace îi spunea lui Napoleon că nu are nevoie de ipoteza Dumnezeu) şi la o sută de cînd Nietzsche anunţa că Dumnezeu chiar a murit,  Occidentul pare a se întoarce astăzi, dacă nu la Dumnezeu, cel puţin la problema Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit în ultimul timp un subiect de discuţie pentru învăţaţii lumii occidentale, după ce o vreme se crezuse că Dumnezeu mai poate consitui subiect de discuţie doar pentru proşti.

În contextul ăsta, cartea lui Anthony Flew, There is a God, care a fost cel mai serios ateu al secolului XX, serios în sensul că argumenta sistematic şi cu greutate împotriva existenţei lui Dumnezeu, reprezintă, după mine, unul dintre cele mai semnificative evenimente în in istoria intelectuală recentă a Occidentului. Asta pentru că Anthony Flew a recunoscut, după ce a ajuns celebru pentru ateismul său, că s-a răzgîndit. Că pe baza argumentelor, în special prin cele mai mari descoperiri din fizica şi biologia secolului XX, a ajuns la concluzia (asta face un om raţional, îşi adaptează credinţele în funcţie de argumente, nu invers) că Dumnezeu există.

Răzgîndirea lui Flew e în sine remarcabilă, dar mai mult decît atît e semnul unei reconsiderării serioase a tezei morţii lui Dumnezeu de către un Occident care demonstrează astfel că n-a înnebunit încă de tot.

PS: Pentru cei care vor cartea, am un pdf în engleză pe care o să-l dau oricui o să mi-l ceară.

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

Întrebarea fundamentală a filosofiei este titlul postului meu de azi: de ce există ceva mai degrabă decît nimic? Filosofia şi-a pierdut astăzi locul de regină a cunoaşterii pe care îl avea odată, fiind retrogradată la poziţia de „femeie de serviciu” însărcinată cu curăţenia şi ordinea printre celelalte ştiinţe. Adică, filosofia nu mai îndrăzneşte să spună ceva prin propriile puteri, limitîndu-se la un metadiscurs ştiinţific, adică un discurs despre discursurile ştiinţelor. Asta pentru că ştiinţa este noua regină absolută a cunoaşterii. Doar ceea ce poate fi verificat ştiinţific, adică experimental, doar ceea ce este falsificabil şi în principiu accesibil empiric mai este astăzi serios.  Restul sînt vise şi fumuri şi poveşti de adormit copiii.

Dacă e aşa, ne-am aştepta ca întrebările filosofiei să nu ne mai intereseze astăzi. Dar nu-i aşa că ne interesează? Nu-i aşa  că încă ne bîntuie toate fantomele filosofiei? Că întrebările ei nu ne dau pace? Oricum ar fi şi indiferent cîţi dintre noi se simt bîntuiţi în acest fel de problemele ultime pe care doar filosofia şi le poate pune, un fapt e absolut remarcabil.

Uite care. Dintre toate ştiinţele, fizica e cea mai ştiinţă, dacă pot să spun aşa. Aş putea să explic de ce, dar nu e aşa de important acum. Cine nu mă crede, să-mi spună. Deci ştiinţa e, într-un sens, echivalentă cu fizica. Dar întrebarea cea mai importantă a fizicii în momentul de faţă e (o, răzbunare a filosofiei şi a chestiunilor ultime pe care pozitiviştii şi materialiştii le luau în rîs!) identică cu întrebarea fundamentală a filosofiei. Anume: de ce există ceva mai degrabă decît nimic. În termeni tehnici, misterul fundamental al fizicii este de ce universul a favorizat materia şi a defavorizat antimetaria, ceea ce e doar un altfel de a spune de ce există ceva mai degrabă decît nimic. Materia şi antimateria sînt chestii care atunci cînd se întîlnesc se anihilează reciproc cu eliberare de lumină. La un moment dat în istoria universului, materia şi antimateria s-au întîlnit şi din conflagraţia asta universală (la propriu) a ieşit victorioasă materia. Ce se vede acum e făcut din materie, iar antimateria e atît de rară încît ar putea fi considerată p specie pe cale de dispariţie. Oamenii de ştiinţă se întreabă de ce a cîştigat materia şi recunosc că, deocamdată, nu au habar.

Problema, zic eu, nu e doar că nu au acum habar. Dar că întrebarea asta necesită un răspuns dincolo de competenţele ştiinţei. Faptul că ştiinţa ne-a adus din nou în faţa mirării ultime din care a luat naştere filosofia şi ne lasă acolo uimiţi, ca viţelul la poartă nouă, ar trebui să spună ceva celor care au urechi să audă şi ochi ca să vadă. Dar mai ales inimă ca să înţeleagă.

Nu, nu m-am tîmpit. Nici nu m-am cocalarizat sau manelizat. Am pus titlul ăsta doar ca să şochez (dacă aş fi pus semnele de punctuaţie necesare aş fi stricat toată şmecheria). De fapt, chiar vreau să scriu două vorbe despre puşcărie şi despre mîncarea de acolo. Cîteodată, joia, cînd serviciul mă trimite prin Jilava, am ocazia să mănînc acolo. Cantina sau popota cadrelor e un loc oarecum intim, cu mîncare bună şi foarte, foarte ieftină. Azi am mîncat peşte  cu mămăliguţă şi usturoi şi cu îngheţată la desert. Totul cu doar şase lei. Să tot mănînci în puşcărie. Aproape că îmi pare rău că nu am drum zilnic pe acolo.

Poate unora li s-a întors pe dos stomacul în secunda în care au auzit de mîncare asociată cu puşcăria. Am văzut şi mîncarea deţinuţilor şi am şi mirosit-0, plimbată pe secţie în nişte butoaie de aluminiu, şi mi s-a întors şi mie pe dos stomacul. Probabil mîncarea îndeplineşte toate standardele de iegienă etc, dar cînd vine vorba de miros, modalitate de prezentare etc., te face să crezi că ar putea să fie şi viermi acolo.

Pentru că a venit vorba de viermi, o fac un salt din Jilava în adîncimile spaţiului cosmic. Din fizica teoretică, science fiction-ul a luat conceptul de gaură de vierme şi l-a bagatelizat uşor, dar în esenţă gaura de vierme e ceva foarte serios. Gaura de vierme, din cîte îmi amintesc eu, e o modalitate de a parcurge distanţe incredibil de mari sugerată de anumite teorii din fizică. Conform acestor teorii, în anumite condiţii spaţiul se îndoaie şi face ca două puncte situate la milioane de ani lumină distanţă să ajungă unul lîngă altul făcînd astfel posibilă trecerea dintr-unul în altul, ca şi cum ai trece o punte. Recent citeam un articol în care se spunea că viermii ar putea ajuta omul să ajungă departe în spaţiu. Cînd am văzut titlul (ca să  vedeţi cît de important e titlul şi de ce am riscat să-mi stric reputaţia apelînd la unul aşa de colorat)  gîndul mi-a fugit imediat la găurile te vierme (metaforic) pe care le ştiam eu din SF şi fizica teoretică. Doar că în articolul respectiv era vorba de viermi din ăştia de pe pămînt pe care îi găsim uneori prin mîncare, şi nu doar în Jilava. Se pare că anumiţi viermi îşi pot aduce contribuţia la prevenirea anumitor probleme de sănătate asociate cu călătoriile foarte lungi din spaţiu. Cu alte cuvinte, viermii sînt de viitor. Parcă şi văd oamenii viitorului dormind cîţiva ani într-o cutie plină de viermi. Dar cred că astfel am sugerat un coşciug cu un cadavru în descompunere, atingînd astfel pentru prima dată pe blogul meu dimensiunea horror. Îmi cer scuze de la cititorii mai sensibili.

Șiți tricourile care eu pe ele imprimat cu litere mari cîte un text care se vrea extrem de amuzant? Eu azi am văzut unul care probabil e cel mai amuzant dintre ele. Pe tricoul respectiv scria așa:

Schrodinger’s

Cat is dead

Tricoul ăsta e foarte amuzant din mai multe motive. Primul dintre ele este că foarte puțini se prind despre ce e vorba. Pisica lui Schrodinger e o metaforă folosită pentru a face cît de cît înțeles unul dintre cele mai mari paradoxuri ale științei moderne, și anume așa-numita interpretare de la Copenhaga.  Chestia asta se referă la comportamentul, obraznic, între noi fie vorba, al anumitor particule sub-atomice, care se presupune a fi influențat de observator. Adică, particulele alea se comportă într-un fel cînd sînt observate și în altfel cînd sînt de capul lor. Cam la fel ca pisicile. Cum a ajuns pisica în povestea asta? Pai Schrodinger a folosit-o pe post de cobai virtual. El și-a imaginat o pisică într-o cutie în care există o instalație ce poate elimina otravă, instalație care e declanșată de un sistem sofisticat care înregistrează starea unui atom radioactiv care se poate descompune sau nu : dacă se descompune, se declanșează sistemul  care ucide pisica, iar dacă nu, pisica trăiește.  Deci moartea pisicii depinde de comportamentul atomului care se poate descompune sau nu. Pînă nu e observat, nu știm care e de fapt starea lui, motiv pentru care pînă în momentul în care deschidem cutia, ne spune Schroidnger, pisica e de fapt și moartă și vie. Atenție, pisica respectivă, săraca de ea, nu e moartă sau vie, ci e și moartă și vie, căci la nivel cuantic o particulă poate să  fie în mai multe locuri în același timp (fizicienii numesc asa superpoziție ). Sigur, interpretarea de la Copenhaga nu e acceptată de toată lumea, dar pînă acum n-a reușit să explice nimeni altfel anumite experimente. Revenind la tricoul respectiv, îmi cer scuze de la un cititor mai știutor decît mine pentru toate inexactitățile științifice pe care poate le-am spus aici. Tot ce am vrut să fac eu a fost să spun de ce e amuzant tricoul acela, și e amuzant pentru că tranșează negru pe alb (de fapt nu mai știu ce culori erau), poate cel mai mare paradox al fizicii moderne. Mai e amuzant și pentru că, mi se pare mie, trimite la vorba lui Nietzsche, God is dead (Cat is dead), vorba asta atît de tragic de serioasă pe care tricoul acesta o face să pară comică.

Recapitulînd, tricoul despre care scriu este probabil cel mai amuzant din lume pentru că nu se prinde toată lumea de el (sic!), pentru că tranșează fără menajamente un paradox al fizicii cuantice și odată cu el și pisica lui Schordinger, și pentru că îl ia în balon pe Nietzsche.  Pentru un tricou, mi se pare că face destule. Aș vrea să-mi cumpăr și eu unul de undeva.

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.