Archive for the ‘Hai (din) România!’ Category

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Acum doi ani așteptam cu nerăbdare să plec din țară. Voiam să plec departe, cît mai departe, ca să las în urmă toată realitatea pe care o știam de o viață întreagă și care nu-mi mai plăcea deloc. Și am plecat, departe, foarte departe, la Polul Nord (nu, m-am dus după Moș Crăciun și nici nu e doar o metaforă, chiar la Polul Nord m-am dus, sau pe aproape) și dintr-o dată s-a făcut frig. Nu pentru că era Polul Nord acolo, ci pentru că dintr-o dată m-am simțit dezbrăcat de ceva esențial. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că ce pierdusem era țesătura de oameni, vorbe și gînduri materializate în lucruri, care împreună formaseră materialul, chiar dacă nu luxos, dar călduros și fin, în care am crescut înfășat încă de la naștere, o țesătură ce a crescut odată cu mine și nu mi-a rămas niciodată mică. Pentru că a fost atît de bună la a se mula pe toate formele și mofturile mele, nici nu știam că e acolo pînă am plecat și am început să-i simt lipsa. Frigul are și el avantajele lui, te face să-ți flexezi mușchii și să fii mai puternic. Și nu e un avantaj deloc mic. Te învață să-ți croiești singur alte haine (dacă mi se permite o parafrazare nepatriotică a imnului nostru național, în general doar românii care pleacă din țară își croiesc altă soartă, cei de acasă sînt foarte mulțumiți cu cea pe care o au deja) și, în fine, să fii mai creativ și mai, cum zice frumosul cuvînt englezesc, resourceful. Cu alte cuvinte, să-ți atingi și împingi limitele pînă simți că pleznești. Dar orice s-ar alege de tine, un lucru e sigur, pentru prima dată înțelegi importanța supremă a țesăturii invizibile care ți-a fost leagăn și aer și hrană, o hrană făcută din oameni. Nu, nu e vorba de produsul verde, ci de oameni și lucrurile pe care le fac ei, de rețelele în care se cristalizează și te cuprind, îți dau rost, stabilitate, sens.

Acum mă pregătesc din nou să-mi iau zborul, dar nu mai sînt deloc la fel de naiv ca prima dată. Acum știu ce țesătură neprețuită las în urmă, indiferent ce haine luxoase aș ajunge eu să-mi cumpăr pînă la urmă cu bogățiile țărilor străine și reci. Sincer să fiu, n-aș mai pleca nicăieri, dar simt că mai am niște mușchi de flexat, niște zone existențiale de sculptat, în fine, simt că de fapt n-am de ales și că n-am încotro decît încolo. Dar ce bine ar fi dacă n-ar trebui să mă despart de vălul catifelat în care am lenevit, aproape hedonistic, de șapte luni.

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

Știți cîntecul ăla al trupei Rammstein care se numește „We all live in America” ? E un sîmbure serios de adevăr în vorba asta, că toți trăim în America, adică (eu trăiesc la propriu, zilele astea, vorba asta are sens figurativ), sau mai mulți sîmburi de adevăr, cum ar fi sîmburi culturali, economici, militari și alte feluri de sîmburi, fie și doar în sensul că America a reușit prin Hollywood, de exemplu, să exporte un model cultural, așa cheesy cum o fi el, care a cucerit întreaga lume. Și cu toate astea, Hollywood nu te pregătește deloc pentru șocurile vieții cotidiene în America. Hollywood reușește doar să ofere o imagine din avion, cum ar veni, care nu ajunge niciodată la nivelul firului ierbii.

Și cu toate astea, mi-am dat seama aseară că Hollywood-ul mă ajută destul de mult să mă integrez în noua mea realitate socială. Hai să vă spun cum. Engleza mea nu e nici pe departe perfectă, dar de cînd am ajuns aici am ajuns s-o simt și mai imperfectă decît o credeam înainte (în ciuda americanilor care mi-au lăudat engleza, poate doar din politețe). Asta pentru că engleza mea nu avea cum să fie pregătită pentru întîlnirea cu piesajul infinit de divers al realității de zi cu zi (enleza e, se zice, limba cu cele mai multe cuvinte dintre toate limbile). Așa că la un moment dat m-am trezit făcîndu-mi probleme serioase în legătură cu capacitatea mea, nu neapărat de a trăi aici (nu e nevoie chiar de mare lucru pentru asta), dar de a funcționa într-o organizație complicată unde se așteaptă multe de la mine și așa mai departe.

Abia aseară, deci cam la zece zile după ce am ajuns aici, m-am uitat pentru prima dată la un nou episod din Breaking Bad (unul dintre cele mai bune seriale americane, cu siguranță unul dintre cele mai artistice ale tuturor timpurilor).  Episodul de aseară nu a făcut decît să îmi confirme încă o dată impresia asta pe care mi-o formasem de la bun început, dar nu despre asta e vorba. Uitîndu-mă la serialul ăsta, la care eram conectat încă din România, l-am perceput ca pe o punte între două realități sociale diferite, ca să zic așa. Înțelegeam foarte bine tot ce se vorbea și se întîmpla acolo și faptul ăsta mi-a întărit, într-un mod subtil dar semnificativ, convingerea că cele două realități sociale, România mea maternă și America adoptivă, nu sînt despărțite de o prăpastie chiar atît de fără fund cum mi se părea în momentele mele mai proaste. Breaking Bad (ar fi putut să fie alt serial sau film) se transformase peste noapte într-un veritabil portal cultural care, deși nu avea mare însemnătate funcțională, avea totuși marea însemnătate de a mă face să mă simt ca și cum aș fi fost cumva pregătit, pre-adaptat, ca să zic așa, la noul mediu în care trebuie să exist și să fac treabă.

Pînă la urmă, chiar trăim toți în America.

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o