Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Hai să fim mai mult decît animale

Sînt lucruri pe care trebuie să le faci chiar atunci cînd simţi că trebuie să le faci. Eu tocmai am citit un scurt paragraf despre dragoste scris de unul dintre cei mai mari oameni ai secolului XX, Victor Frankl,pe care unii îl manelizează şi bagatelizează, dar nu-i nimic, el tot mare rămîne. Pentru mine, mult mai mare decît Freud, căruia i-a fost elev dar de care s-a despărţit din cauza doctrinei animalice şi reducţioniste a acestuia. A venit cu propria lui interpretare despre om şi despre cum să-l înţelegi şi să-l vindeci- omul, fiinţa asta fragilă, jumate animal, jumate înger. Freud a fost preocupat doar de omul-animal şi a ignorat cu desăvîrşire jumătatea mai importantă, omul-înger, adică omul-spirit. Frankl i-a dat atenţia cuvenită şi din cauza asta e mai mare decît Freud.

Dar ziceam că am citit un pasaj despre dragoste şi acum simt nevoia să-l redau aici. Îl traduc cum mă pricep şi eu mai bine şi o să încerc să mă abţin de la alte comentarii:

Iubirea reprezintă intrarea în relaţionare cu altcineva ca fiinţă spirituală. Legătura intimă cu dimensiunile spirituale ale partenerului este cea mai înaltă formă de parteneriat ce poate fi atinsă. Îndrăgostitul nu mai este incitat în fiinţa lui fizică, nici stimulat în emoţionalitatea lui, ci mişcat pînă în adîncurile străfundului său spiritual, mişcat de străfundul spiritual al partenerului. Dragostea, atunci, este intrarea într-o relaţie directă  cu personalitatea celui iubit, cu unicitatea şi singularitatea iubitului.

Cineva zicea că Kierkegaard le-a zis pe toate mai bine (şi cineva drag zicea că nu-l mai suportă pe Kierkegaard pentru că eu par a fi obsedat cu el şi pentru că prea şi-a băgat el nasul în toate ciorbele, fizice şi metafizice), dar  definiţia asta a dragostei este atît de bine zisă încît cu greu poate fi imaginată una mai bună. Totuşi, chiar şi aici e mîna lui Kierkegaard, deoarece Frankl declara undeva (declaraţia lui poate fi citită aici, unde totodată poate fi citită o foarte bună introducere în Victor Frankl) că a ajuns ceea ce a fost datorită lui Kierkegaard.

Aş vrea să mă opresc aici, dar nu pot să-mi înfrînez un gînd care-mi stă pe limba minţii. Dacă ştim din ce în ce mai puţin să iubim, aceasta se datorează faptului că nu ştim să fim fiinţe spirituale, că, adică, trăim sub semnul lui Freud, nu al lui Frankl. Omul-animal nu  ştie să-şi iubească, ştie doar să-şi împlinească poftele (principiul plăcerii era tot ce conta pentru Freud). Iubirea e doar pentru omul devenit spirit, adică omul devenit conştient de dimensiunea lui spirituală, pe care şi-o hrăneşte şi prin care devine de fapt un sine autentic.

Lucruri grele, astea. E mult mai uşor să hrănim animalul din noi, decît îngerul. Asta şi pentru că hrana pentru animal e din belşug în jurul nostru, e ieftină (în toate sensurile cuvîntului) şi se înfulecă uşor deoarece alunecă pe gît; în timp ce hrana pentru înger e mai greu de procurat, de mestecat, de digerat.

Una dintre cele mai bune bucătării pentru spirit, şi acum sper să nu enervez pe cineva-ul drag, e chiar Kierkegaard.