Posts Tagged ‘bicicleta’

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Hai să mai spun odată de ce nu-mi iubesc ţara (dacă mai e nevoie de o astfel de declaraţie de nedragoste..)

Ieri dimineaţă veneam la birou cu bicicleta pe Lipscani, ca un român atipic şi înaintea vremii ce sînt. Mergeam încet, făcîndu-mi cu grijă drum printre oameni, deşi strada nu era foarte aglomerată la ora 9 dimineaţa. Dintr-o dată, chiar aproape de Calea Victoriei, mă trezesc agăţat cu ceva de gît. Frînez din instinct, dar nu destul de repede pentru evita ca firul respectiv să îmi ajungă la gît şi să încerc o senzaţie bruscă de sufocare. Încă mai am semnul pe gît, pentru necredincioşi.

Mă uit, buimac, în jur ca să înţeleg ce s-a întîmplat. Un tip gras şi cu o alură de stăpîn absolut al străzii îşi plimba cîinele. Doar că el era într-o parte a acesteia iar cîinele îşi întinsese lesa pînă pe partea cealaltă a străzii, cel puţin cinci metri mai departe. Firul era subţire şi tăios, deci nu e de mirare că nu l-am văzut şi nici că mi-a lăsat urme pe mărul lui Adam. Nici nu mă dezmeticesc bine că respectivul adoptă un ton de băşcălie şi spune : „E dimineaţă, nu se vede bine, nu?” Deci în capul lui de supraponderal retardat (simt nevoia să-i adresez tot felul de invective, şi am simţit-o mai ales atunci), era datoria mea să ocolesc firul aproape invizibil pe care el îl întinsese de-a latul străzii.

I-am spus că nu vreau altceva de la el decît să-şi ceară scuze. Afirmaţia mea, deşi venea de la un tip care tocmai aproape fusese sugrumat cu o lesă de cîine, era calmă şi voit împăciuitoare. Doar că reacţia stîrnită a fost cu totul neaşteptată pentru mine: „eu să-mi  cer scuze? eşti nebun, eşti foarte nebun!” Nu ştiu ce se întîmpla în capul lui de retardat supraponderal (încă mai simt nevoia de invective, chiar şi la mai mult de 24 de ore după), dar necesitatea de a-şi cere scuze depăşea cu totul orizontul lui intelectual (destul de limitat, îmi imaginez). Cu asta efectiv mi-a pus capac. Ce puteam să mai zic după ce mi-a zis  că sînt nebun? Aş fi putut să îi răspund cu toate invectivele care îmi treceau prin  cap, dar n-aş fi făcut altceva decît să pornesc un scandal. Poate am încercat să fiu o bună ilustraţie a ideii că cel mai deştept cedează. Sau poate am încercat să arăt că sînt mai deştept prin referire la ideea respectivă. Nu mai contează ce am vrut să fac, cert e că m-am urcat pe bicicletă şi am plecat fără să mai zic nimic. Gîtul mă ustura teribil, şi n-a trecut pînă n-am dat cu parfum peste rană. Dar ce mă ustura cel mai mult, şi n-o să treacă niciodată pentru că nu există parfum pentru astfel de răni, este că acest mitocan este reprezentativ pentru cultura noastră. Este chiar un românt tipic, dacă vreţi.

Tot ieri dimineaţă, cineva punea pe facebook o chestie în care se spunea că nişte turişti străini au fost întrebaţi ce părere au despre civilizaţia din România, iar răspunsul lor a fost că „ar fi o idee bună”.

Dar poate că nu e totul lipsit de speranţă. Aseară am fost să alerg în complexul Lia Manoliu, acolo unde s-a jucat un meci despre care habar nu am cum s-a terminat. Am alergat mai prost decît de obicei, probabil că s-a simţit lipsa jumătăţii de litru de sînge pe care îl donasem alaltăieri. Cine a fost acolo ştie că e foarte multă lumea care vine să alerge, dar mai sînt unii care vin să privească şi să fumeze. Stau pe băncile aflate exact lîngă pista de alergare şi fumează ca turcii. Probabil îşi imaginează că stînd acolo poate se contaminează şi ei cu nişte condiţie fizică, dar tot ce fac e să îi contamineze ei pe ceilalţi cu mii de gudroane toxice. Am făcut nouă ture (n-am mai putut s-o fac şi pe a zecea) şi de fiecare dată cînd ajungeam în dreptul băncilor unde se fuma, aerul de care plămîinii mei aveau nevoie disperată era amestecat cu fum de ţigară. Tot un fel de sufocare. După ce am terminat de alergat m-am dus la băncile respective, mi-am cerut scuze (aşteptîndu-mă la cea mai urîtă reacţie posibilă, mai ales după contactul cu dobitocul de pe Lipscani) şi le-am spus că nu e cea mai bună idee să fumeze exact unde oamenii vor să alerge. Spre surprinderea mea, observaţia mea a fost primită fără comentarii. Toţi fumătorii s-au ridicat imediat şi au plecat iar unul dintre ei chiar şi-a cerut scuze. Iată că pînă la urmă primeam şi eu nişte scuze.

Totuşi, o ţară în care trebuie să atragi atenţia oamenilor asupra unor lucruri de la sine înţelese, e departe de a fi un loc în care să vrei să trăieşti. Pînă la urmă nu e nimic, dar absolut nimic în România care să-mi aducă pe buze altceva decît declaraţii de nedragoste.

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

N-am mai stat niciodată pe o bancă în Cișmigiu apăsat de o durere așa de mare ca în seara asta. Dar să încep cu ieri. Ieri pe seară stăteam tot pe o bancă în Cișmigiu. Îmi place să merg acolo să citesc, după muncă. Aseară vremea era urîtă și parcul era destul de pustiu, fără animația și aglomerația din zilele cu vreme bună. Vremea era,  de altfel, în acord cu starea mea sufletească, căci și ieri eram apăsat de aceeași durere ca astăzi, deși parcă mai ușoară, mai senină cu un grad sau două. La un moment dat, un cîine fără stăpîn a sărit pe banca de lîngă mine și s-a așezat acolo, cu capul pe labe. Nu i-am dat mare atenție aseară. De fapt, mi-am amintit de el abia în seara asta. N-a stat prea mult pe banca de lîngă mine, la un moment dat a început să latre și a fugit după ceva, nu știu ce. Trebuie să fi fost o chestie din genul celor care atrag atenția cîinilor.

Ce urmează acum n-are legătură cu cățelul, și aseară cînd s-a întîmplat credeam că asta e ceva semnificativ, ce merită povestit, înțeles, interpretat. De fapt probabil n-a fost altceva decît primul atac de panică din viața mea. Un grup de tineri pe care ochiul meu profesional i-a identificat imediat ca fiind dependenți de droguri care au ieșit la prăduit (să nu mă judece nimeni cu privire la această judecată care poate n-a fost nimic altceva decît o prejudecată- de cinci ani am de-a face frecvent cu astfel de oameni, am auzit o mie de povești despre cum procedează, deci am o scuză). Eu eram împrăștiat pe toată banca. Bicicleta rezemată în colțul îndepărtat, geanta ceva mai încolo, lăsînd să se vadă în ea o jucărie electronică și portfofelul, eu într-un colț, cu o carte în mînă. Cred că totul a început în momentul în care l-am văzut pe unul dintre ei privind, ca din întîmplare, în geanta mea. Au mai mers vreo zece metri și s-au oprit lîngă o bancă, dar nu s-au așezat. Dintr-o dată mintea mea a început să lucreze febril, să construiască scenarii. Nu mi-era frică de niciunul dintre ei, dar mi-era frică de toți la un loc. Mi se părea că sînt o pradă ușoară. Adevărul e că eram, într-adevăr o pradă ușoară, dar sentimentul de frică, vecin cu panica, care a pus stăpînire pe mine, nu cred că era justificat. Nu sînt deloc un tip fricos. Sînt un tip care se plimbă pe Aleea Livezilor ca prin Cișmigiu. Uite că acum ajunsesem să mă plimb prin Cișmigiu ca prin Aleea Livezilor. N-am mai putut să citesc. M-am ridicat și am plecat. Mi-am spus, ca să nu mă cred un laș, că oricum, uite, stă să plouă.

Dar asta a fost doar o paranteză care poate n-a făcut decît să distragă atenția de la cîine, căci el e rolul principal în povestea asta. În seara asta am fost din nou în Cișmigiu, cu altă carte dar cu aceeași durere, doar că mai grea, mai biciuitoare. Nu știu ce fac alții în momente de durere extremă, dar eu mă rog, uneori. Mă rog cu disperare, fără să cer ceva anume. Mă rog pur și simplu. Îmi deschid sufletul către Cineva despre care cred că e dincolo de toate astea și din motivul ăsta le vede pe toate mai bine decît mine. Pentru cîteva momente, cel puțin, îi împrumut punctul de vedere. Curios, imediat după asta citesc pasajul din Inamici Publici de Michel Houellebecq și Bernard-Henri Levi care aduce în discuție tocmai rugăciunea. Huellebecq, care e unul dintre cei mai importanți scriitori francezi ai momentului și un ateu convins, scria că lui i se pare că rugăciunea, independent de Cel căruia i se adresează, are un efect terapeutic imediat, în plan psihic și fizic.

Pentru mine, efectul terapeutic n-a venit imediat. Durerea era în continuare acolo  la fel de apăsătoare și hărțuitoare. Însă aproape imediat, n-aș putea să spun exact cît a trecut, un cîine negru s-a apropiat și s-a urcat pe banca de lîngă mine. Mi-am amintit imediat de cîinele din seara precedentă. Am încercat să îmi amintesc dacă era același, dar n-am reușit. Parcă cel de aseară avea blana de un alb murdar. Sau poate nu. În orice caz, cel din seara asta era negru, n-avea nimic special cu excepția aerului că suferă. Și ochilor inteligenți, deși nu cei mai inteligenți ochi pe care i-am văzut eu la un cîine.

Am continuat să citesc, dar mintea mea a luat-o razna. Lumea trecea pe lîngă noi (eu și cîinele de lîngă mine) și se uita mirată. Nu e nimic extraordinar în asta, la urma urmelor. Cîinele nu făcuse nicio acrobație complicată ca să ajungă acolo, nimic demn de a fi pus pe Youtube. Tot ce făcuse fusese să se se urce cu mișcări molcome și elegante, și ignorîndu-mă total, pe banca de lîngă mine, să-și așeze capul pe labe, să abordeze un aer trist și să ofteze din cînd în cînd. Ce îi făcea pe trecători să se mire era simplul fapt că un cîine ocupa un loc care îi era rezervat în exclusivitate omului. O bancă, știe oricine, e un lucru destinat fundurilor omenești. Un cîine pe o bancă, pe lîngă inevitabilele considerente igienice (oricine se poate imagina stînd pe o bancă pe care înainte se urcase un cîine, fără ca el să știe aceasta), trezește interesul prin aceea că pare răsturna o anumită ordine simbolică a lucrurilor, una în care oamenii stau pe bănci și cîinii pe jos, la picioarele lor, dacă simt nevoia să se apropie.

Simt că ăsta o să fie cel mai lung post pe care l-am scris vreodată, dar nu mă  pot opri. Nu vreau să pierd nimic din ce am trăit în seara asta.

Oricum ar fi, pentru mine era limpede că spectacolul era unul neobișnuit pentru toată lumea. Nici pentru mine nu era prima dată cînd mă plimbam prin Cișmigiu. În ultimii unșpe’ ani, de fapt, Cișmigiul a fost un element constant în peisajul meu urban, dar niciodată n-am mai văzut un cîine pe o bancă. Și era clar pentru mine că nici cei care treceau pe lîngă mine nu mai văzuseră. E drept, eu mai văzusem cu o seară înainte, cînd același sau poate alt cîine procedase într-o manieră similară.

Asta cu privire la ce se putea vedea de afară. Privind de afară, cineva chiar m-a întrebat dacă e cîinele meu, ceea ce ar fi reușit să dea întregii imagini un aer mai firesc. Dar ce era cu adevărat frumos și semnificativ se întîmpla în interior, acolo unde conta doar ce trăiam eu. Mintea mea  contempla acum ideea, care înainte mi s-ar fi părut puerilă, că probabil există o legătură metafizică între toate ființele vii, ceva care le face pe unele, mai sensibile, să ne simtă durerea. Oare degeaba cîinilor li se mai spune și mașini de iubit? Eu, poate pentru prima dată în viață, eram într-o stare în care eram receptiv la iubirea unui cîine.

Nu mă întrebam de ce a venit tocmai lîngă mine, dintre toate băncile, pentru că gîndul că a venit lîngă mine ca să mă consoleze îmi era mult prea drag pentru a risca să îl spulber cu interogații de tip științific (capul meu e în stare și de așa ceva, nu doar de deliruri lirice). La un moment dat ochii mi s-au umplut de lacrimi gîndindu-mă că într-un fel cîinele ăsta simte împreună cu mine o durere care e numai a mea. Ce mă înduioșa era nu doar simpatia mea pentru el sau simpatia lui pentru mine, ci intuiția că există un mecanism misterios, dincolo de puterea mea de înțelegere, și a lui, evident, care face posibilă întîlnirea dintre un suflet de om și unul de cîine.

Aș vrea să scurtez povestea asta. Am totuși senzația că eșuez să redau tocmai esențialul. Mi se spune uneori că sînt bun la cuvinte. În seara asta mă simt față de cuvinte ca Homer Simpson la locul său de muncă: analfabet funcțional. Simt că nu voi reuși niciodată să găsesc cuvinte pentru ce am trăit. Ce pot să mai povestesc sînt niște detalii. Cum ar fi că am stat pe banca aceea aproape trei ore. Că în trei ore cățelul ăsta, care acum îmi devenise deosebit de drag, a plecat de mai multe ori, alergînd după chestii care atrag cîinii, dar a revenit de fiecare dată pe banca de lîngă mine, iar odată chiar lîngă mine, pe banca mea. S-a așezat lîngă mine și a fost singura dată cînd m-a privit. În rest, se uita cu mine înspre apus și părea că are propria lui durere cîinească, propriul lui univers care se prăbușește în el însuși. La un moment dat mi-a venit să îl mîngîi, dar am simțit că aș profana cumva legătura asta sacră care se instalase între noi, că aș încălca cumva termenii coabitării noastre, termeni pe care el îi impusese destul de clar: sînt aproape de tine de la distanță, îți simt durerea dar nu putem să vorbim despre asta, atingerea fizică nu e deloc necesară. Și probabil mulți alții pe care eu, cu capul meu de om, nu i-am înțeles.

La un moment dat o doamnă îmbrăcată bine s-a oprit în fața noastră și a scos un aparat foto. Îmi spune: I made a photo of the dog. N-am înțeles din prima ce a zis, așa că am răspuns: Poftim?     I made a photo of the dog, a repetat ea. Am înțeles în sfîrșit și i-am răspuns Okay zîmbind. Aș fi vrut să o rog să îmi trimită și mie poza pe email. N-am îndrăznit s-o fac pentru că mi s-a părut că aș fi nesocotit cumva însemnătatea momentului pe care mi se părea că îl trăiesc. Oare cum ar fi fost postul ăsta cu poza aceea lîngă el? Mai bun, mai prost? Mai autentic? Dacă cineva îmi pune la îndoială autenticitatea, îl trimit la plimbare. N-am nevoie de scepticismul lui. O să vină și al meu, mîine, cînd probabil o să uit ce am trăit azi, chiar dacă m-am chinuit să transpun în eternitatea cuvîntului cît de mult am putut din această întîmplare care mi se pare una dintre cele mai importante trăite în viața mea.

La un moment dat niște paznici ai parcului, urîți și îmbrăcați în uniforme urîte (oare nu mai scăpăm nicăieri de paznici??!!) au simțit că este datoria los să alunge cîinele care își uitase locul și se cocoțase pe o bancă. Între timp eu obosisem cu cititul și cu întrebările cu privire la spațiul existențial dintre om și animale despre care eram sigur că există, și am plecat și eu. Nu știu dacă cîinele meu s-a mai întors la banca aia. Nu știu dacă ar fi avut același comportament față de banca aia chiar dacă eu n-aș fi fost acolo. Ceva îmi spune că nu l-ar fi avut. În orice caz, am motive serioase să mă întreb de unde și a extras îndrăzneala să creadă că poate sări chiar lîngă mine, pe banca mea. Nu pot să cred decît că din suferința mea. O suferință pe care, fie prin comuniunea metafizică a cîinilor cu oamenii fie prin simpla ocazie de a reflecta asupra unui incident interesant, el mi-o luase ca prin farmec.

Aș vrea să fie cîinele meu.

PS: Cred că era într-unul dintre momentele în care cîinele era plecat, doar pentru a reveni imediat ce sfîrșea cu alergatul după chestiile lui cîinești, cînd am ridicat ochii din carte și am văzut în fața mea, stînd cu spatele la mine și cu fața spre lac, o siluetă oarecum familiară și cu părul ondulat. Părea că plînge. A stat așa cîteva momente după care s-a întors încet, fără a mă lăsa să-i văd fața, și a plecat. M-a străfulgerat atunci cîndul că era o siluetă căreia mai de mult eu îi pricinuisem o durere de felul celei simțite de mine acum. N-am avut puterea să mă urc pe bicicletă și să aflu dacă a fost așa.

P.S. (la o săptămînă după-01.06.2012)

Am mai fost prin Cișmigiu de săptămîna trecută de cînd am avut misterioasa și semnificativa, pentru mine, întîlnire cu acest cîine pe care nu știu cum îl cheamă și cel mai probabil nu are nume, dar nu l-am mai văzut. Astăzi, care a fost, cred, prima zi cu soare din ultima săptămînă, în care a plouat mereu, cum nu îmi amintesc să mai fi plouat vreodată în București, eram din nou cu o carte în Cișmigiu, dar fără durerea pe care o aveam atunci și care cred eu că l-a adus pe cuțu lîngă mine. La un moment dat acest cuțu care de acum îmi era drag a apărut din nou; eram aproximativ în același loc unde eram cînd s-au întîmplat cele de mai sus. Doar că acum nu s-a mai urcat pe bancă lîngă mine. S-a  întins la soare în mijlocul aleii, făcîndu-i probabil plăcere să știe că lumea îl ocolește, a răspuns vesel mîngîierilor unei tinere blonde cu tatuaje și care sigur nu era româncă, dar am auzit prea puțin ca să îi ghicesc limba, deci nu știu ce era (nu sînt prea multe tinere blonde românce care să mîngîie un cîine vagabond, cred). Eu eram cu inima în dinți, plin de emoții, bucurîndu-mă să îl revăd, dar speriat că ar putea cumva să îmi fure, adică să îmi anuleze experiența povestită aici, dacă ar fi sărit din nou pe banca de lîngă mine sau pe vreo altă bancă.  Doar că nu a sărit. A fugit la un moment dat, lătrînd, după vreo chestie cîinească. Și eu am răsuflat ușurat. Ce puțină credință avem noi oamenii, pînă și în lucrurile pe care le trăim și le experimentăm nemijlocit.

O lume nouă construită pe bicicletă! Despre asta e filmul  Lumea Nouă / Jaan Tootsen / Estonia / 2011 /  care a fost proiectat aseară la Centrul Ceh, la doi paşi de Cinema PRO de la Universitate. Documentarul urmăreşte pas cu pas o mînă de tineri utopici care erau mai tot timpul beţi şi fumaţi şi care şi-au propus să încerce să elibereze de maşini centrul oraşului Tallin. Sau cam aşa ceva. Sigur, în film apare doar berea, nu şi iarba, dar e de înţeles de ce lipseşte Măria. Acum, întrebarea nu este dacă Măria e bună sau e rea, moderat sau abuzată etc, ci întrebarea e dacă o mînă de tineri high on Măria şi bere pot să construiacă o lume nouă. O  întrebare la fel de bună e dacă bicicleta poate fi simbolul şi principalul motor al acestei lumi noi, ca să zic aşa.

Copiii ăştia frumoşi şi idealişti şi-au propus fără îndoială un lucru frumos! Mai ales că, ştie toată lumea, şi eu sînt un mare iubitor al bicicletei. Aseară am fost cu bicicleta la film, mă duc cu bicicleta la serviciu şi în general bicicleta e mijlocul meu de transport preferat în Bucureşti, pentru o grămadă de avantaje pe care le are şi pe care le-am enumerat de atîtea ori pe blogul ăsta. Totuşi, maşinile- chiar dacă astăzi sînt abuzate, adică sînt folosite prosteşte, mai ales în marile oraşe, care ar fi mult mai curate şi mai libere, adică mai trăibile, dacă toată lumea ar merge cu bicicleta- nu sînt dispensabile! Adică, de maşini se pot dispensa doar grupări revoluţionare utopice ca Lumea nouă din Tallin, şi nici ei tot timpul, pentru că la un moment dat liderul lor cîntă la pian în remorca unei maşini.

Ce vreau să spun e că idealismul radical e un lux pe care şi-l permit doar revoluţiile în stadiile lor incipiente. Cînd revoluţia a reuşit, lumea nouă pe care a instituit-o devine dintr-o dată la fel de veche ca cea pe care tocmai a înlocuit-o, cu toate metehenele acesteia şi invitînd o nouă revoluţie.

Am fost şi eu o zi în Tallin. Iarna, cînd era multă zăpadă şi dacă fac bine socoteala era chiar una dintre iernile în care Lumea Nouă încă exista şi făcea valuri. N-aş fi bănuit atunci că într-un oraş cu atît de puţine maşini ca Tallin, comparat cu Bucureştiul de exemplu, există oameni  atît de porniţi împotriva lor.

Pînă se găseşte vreunul să pornească o lume nouă şi în Bucureşti, eu o să continui să merg, resemnat, cu bicicleta printre milioanele de maşini, cerşind de la acestea respect şi prioritate.

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.

Sînt în mijlocul primei chestii serioase pe care o scriu în viața mea (nu sună așa de bine formularea asta, știu, dar uite că acum nu mă pricep s-o spun mai bine). Sper că nu și ultima. De fapt, cel mai probabil n-o să fie ultima și nici cea mai serioasă. Asta pentru că oricare dintre viitorurile mele posibile, dacă nu cumva o să mor azi și gata cu viitorul, o să aibă într-un fel sau altul legătură cu scrisul.  Zilele astea scriu cercetarea empirică (poate sună ciudat, dar asta fac: acum scriu ce am descoperit pe teren) și pentru asta analizez toate interviurile pe care le-am făcut.

M-am apucat să scriu pe blog pentru că tocmai am dat peste ceva  ce îmi spunea unul dintre cei intervievați.  Mai poți să-l compari pe Becali cu dumneata, zicea domnul G.I., care abia bagi benzină? Am dat și peste o notă pe care am făcut-o atunci și în care mă întrebam cum de o fi ghicit. Cu excepția faptului că eu nu bag benzină, ci motorină, domnul G.I. a pus foarte bine punctul pe i-ul meu, pentru că într-adevăr, uneori abia am bani să bag motorină. Și asta în condițiile în care eu merg foarte mult cu bicicleta.

Asta mi-a adus aminte două chestii. Prima e un banc cu trei fraieri care mor și ajung la poarta raiului. Cineva îi întreabă acolo cum au murit. Primul, un german, răspunde că și-a luat un Ferrari, a prins 350 km/h pe autostradă, a pierdut controlul, s-a răsturnat și a murit. Al doilea, un american, a răspuns că și-a cumpărat un Porsche, a mers cu 200 la oră, a intrat într-un copac  și a murit. Al treilea, un român, a răspuns că și-a luat un BMW și a murit  de foame. Bancul ăsta e cu atît mai amuzant cînd îl spun eu.

A doua chestie care mi-a venit în minte e că la noi prețul benzinei și motorinei e la fel ca peste tot în restul Europei. Doar că europenii cîștigă în general de 5, 10 ori mai mult decît noi. Și ca să dau și un exemplu extrem: norvegian obișnuit cîștigă de 20 de ori mai mult decît un român obișnuit, dar amîndoi plătesc la fel pentru un litru de benzină sau motorină.

Ca să revin la scris, de unde am plecat, dar doar pentru a ajunge să mă plîng din nou de sărăcie, o să spun că mi-ar plăcea să am un MacBook Air, subțire ca o revistă și la care ține bateria 8 ore, pentru a putea să scriu prin parc, printre porumbei. Da, sînt porumbei și în București, și le poți cumpăra prietenia foarte ieftin, cu o pungă de covrigei, de exemplu.

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)