O mamă rănită

O mamă își cunoaște bine copiii. Sînt puii ei. Le știe bine fiecare aluniță, fiecare moft, toate metehnele și sclipirile, poznele preferate, spaimele care îi țin treji noaptea. Pe scurt, o mamă știe și cîte fire de păr are în cap copilul ei.

Să încercăm, atunci, să ne imaginăm împreună ce trebuie să simtă o mamă căreia i se spune, mai în glumă, mai în serios, că nu știe cîți copii are. Și asta nu de către oricine, ci de către un golan împuternicit de autoritățile locale și care glumește în acest mod oribil pentru a acoperi o mîrșăvie.

Golanul se numește L., să-i spunem doar atît, iar comuna este Vîrtoape, în județul Teleorman, locul unde m-am născut și am crescut. Unii dintre cei mai amărîți din comună muncesc pe moșia lui ca iobagii din vremurile trecute. Nu doar că L. nu este tocmai un om serios, dar e chiar un derbedeu cu cu acte în regulă, un golan pe care, nu știu cum, Primăria l-a făcut, printre altele, responsabil cu managementul muncii pe care beneficiarii de ajutor social trebuie să o presteze. Aceștia ar trebui să presteze o muncă în folosul comunității, nu în folosul lui L., însă omul de la țară e fricos, mai ales cînd e și needucat și are de-a face cu un dulău care latră și la nevoie și mușcă, așa că în mod obișnuit aceștia trebuie să-i facă treburile lui L. dacă vor să își primească ajutorul social, pe care L. îl împarte după bunul plac. Din cîte aud, asta e o situație destul de răspîndită la noi în țară, mai ales la țară, și chiar dacă e strigătoare la cer, nu aș fi scris despre ea dacă nu aș cunoaște-o personal pe această mamă cu cinci copii pe care L. a jignit-o într-unul dintre cele mai dureroase moduri în care poate fi jignită o mamă.

Această mamă, să-i zicem Maria, are cinci copii, pentru care e nevoită să fie și tată. Ea face parte dintre cei mai puțin norocoși dintre români, aceia care nu știu dacă la masa următoare o să aibă suficientă mîncare pentru a sătura toate gurile. Sînt multe familii ca a Mariei, la noi în țară, mai ales la țară. Prea multe. Cînd statul a împărțit ajutoare în contextul actualei situații cauzate de pandemia coronavirus, Maria era pe lista celor care trebuia să primească ajutoare, o anumită cantitate de alimente împărțite în funcție de numărul de membri din familie. Maria știa cam ce trebuia să primească, așa că a îndrăznit să îi atragă atenția lui L. cînd a constatat că ce primise ea era corespunzător unei familii cu trei copii, nu cu cinci. Dar eu am cinci, copii, nu trei… Pentru a-și ascunde mîrșăvia, adică faptul că fura din alimentele destinate celor care aveau cea mai mare nevoie de ele (bineînțeles că L. nu e singur în toată mîrșăvia, bineînțeles că împarte uleiul și făina furate de la gura copiilor săraci cu cei mai sus decît el în ierarhia locală), L. a făcut ce știe mai bine, adică a apelat la violență. O palmă peste față ar fi durut-o mai puțin pe Maria decît mutra rînjită a lui L. spunîndu-i că nu știe să-și numere copiii.

Scriu pentru că nu știu ce altceva să fac. Maria, această mamă furată și umilită, mi se pare o icoană a României, o țară violată și abuzată de o gașcă de tîlhari. Dar problema nu e așa de simplă, adică, problema nu e doar gașca de tîlhari care ne conduce. Nu e ca și cum acești tîlhari au apărut din senin și au luat puterea. Noi i-am creat. Ei sînt reprezentarea iconică a noastră, ca popor. Poporul român are un suflet bolnav, otrăvit. Îndrăznesc să pun asta pentru că observ în jurul meu (de la țărănușul care merge desculț pe uliță și aruncă sticla de plastic în șanț fără să aibă habar că murdărește astfel însuși sufletul țării, pînă la politicianul care se plimbă în limuzine și are palate întinse făcute nu din muncă cinstită, ci din vampirismul care suge sîngele nostru al tuturor, adică adică din resursele care ar trebui să ne facă tuturor viața un pic mai ușoară și mai frumoasă) o lipsă totală de preocupare pentru binele comun.

Pînă vom înțelege adevărul fundamental că binele comun e mai important decît binele individual, pînă vom începe să vedem și acceptăm faptul esențial că bunăstarea pe care o invidiem în țările mai dezvoltate se poate obține numai prin participarea activă a fiecărui individ, participare care începe cu aruncatul gunoiului la locul potrivit și doar acolo, continuă cu plătirea taxelor și cumpăratul biletului în tren și autobuz, trece pe la urna de vot și se manifestă în fiecare zi prin respectarea legilor, atenție îndreptată asupra nedreptăților și mizeriilor din jur (pentru care o simplă privire poate fi ca un foc mistuitor), pînă fiecare dintre noi va deveni o conștiință preocupată în mod constant de a face toate lucrurile mereu mai bine, nu de frica cuiva, ci pentru că așa trebuie făcute toate lucrurile ca să fie bine, și anume bine, pînă atunci sîntem condamnați să trăim în România așa cum este ea acum.

Și se vede cu ochiul liber că România a intrat într-o stare de descompunere accentuată. Centrul nu mai rezistă, răni sîngerînde stau deschise peste tot și nimeni nu le bandajează, din contră, se înmulțesc pe zi ce trece paraziții care forează ilegal în carnea hrănitoare a mamei patrie. Și da, singura soluție este încă o revoluție, dar o revoluție a individului împotriva lui însuși, împotriva apatiei care ne face să ne întoarcem indiferenți privirea de la toate lucrurile stricate pe care le vedem în jur, împotriva pornirilor strămoșești care ne fac să credem că legile sînt doar pentru proști, că deștepții le ocolesc ca să le fie lor bine, și în general împotriva acelui nucleu de gînduri și atitudini care ne fac să fim așa cum sîntem azi. Celor care sînt mîndri că sînt români pentru că sînt daci sau ortodocși le spun că trebuie să își pună un pic mîndria în cui și să pună mîna pe treabă. Dacă nu ne trezim în curînd, România o să fie un fel de Venezuela sau un Liban, adică o societate în colaps în care mai devreme sau mai tîrziu nepăsarea noastră colectivă va exploda ca un milion de tone de nitrat de amoniu și va face un prăpăd pe care acum nu putem să ni-l imaginăm, un prăpăd de care nu va scăpa nimeni, indifierent cît de înalt are gardul sau cît de groase zidurile palatului.

Otrava din Cișmigiu

Nu e deloc important că Cișmigiul e locul meu preferat din București. Nici că în ultimii doi ani, de cînd mi s-a făcut favoarea să locuiesc chiar pe buza lui, mă simt de parcă Cișmigiul ar fi grădina mea. Sînt destul de generos încît să las pe oricine să se plimbe prin ea, pentru că o grădină plină de lume e mai plină de viață decît una goală.

Însă sentimentul meu de rege al grădinii Cișmigiului suferă în fiecare zi o lovitură foarte greu de îndurat, mai precis de fiecare dată cînd trec pe lîngă Bibiliotecă. Bilioteca nu e bibliotecă, e o cîrciumă din colțul de lîngă Conservator. Nici măcar nu știu de ce se numește așa, pentru că nu am văzut acolo vreo carte sau ceva care să evoce o bibliotecă. În fine, nu asta e problema. Problema e că Biblioteca e întreținută de un generator diesel zgomotos și care zi și noapte înghite aerul curat al Cișmigiului și scuipă înapoi otravă. E atît de rău încît de mirosul de gaze arse te ia de nas de departe, ceea ce e oribil, pentru că ultimul lucru pe care îl vrei cînd te plimbi prin Cișmigiu e să înghiți otravă de diesel. Pentru asta te duci să te plimbi pe Calea Victoriei. Nu știu de ce dar ani de zile nu m-a deranjat deloc Biblioteca, deși merge pe același generator bătrîn și toxic. Cred ca anul trecut chiar am mers acolo să beau ceva. Acum n-aș mai merge acolo decît cu pistolul la cap. Dar faptul că eu nu mă mai duc la Bibliotecă nu înseamnă că am scăpat de ea, pentru că aerul otrăvit de acolo îmi strică plimbările de seară prin Cișmigiu și îmi aduce aminte că nu sînt deloc regele lui, pentru că dacă aș fi, aș pocni din degete și Biblioteca ar dispărea instant cu tot cu generatorul ei blestemat și în locu lei ar apărea ceva frumos. Nu știu încă ce, ar trebui să mă gîndesc puțin. Pînă una alta mă întreb, de ce nu poate și Biblioteca să meargă pe curent electric ca toate celelalte locuri din Cișmigiu care vînd înghețată și vată de zahăr pe băț și bere și nachos și floricele? Sigur, patronul cunoaște pe cineva la Primărie, altfel nu-mi explic de ce cancerul ăsta din inima Bucureștiului nu e extirpat.

N-am avut niciodată porniri de vandal dar mi-a trecut de mai multe ori prin cap gîndul și chiar dorința să tai cablurile generatorului. Să le tai în fiecare noapte pînă cînd patronii își vor da seama că n-are rost să le mai lipească la loc și se vor hotărî să se lege la rețeaua de electricitate ca toată lumea sau să plece acasă și să vîndă pizza proastă în altă parte. N-o să fac asta pentru că nu vreau să ajung la probațiune altfel decît în calitate de consilier, dar în visele mele trec prin acel colț al Cișmigiului fără să îmi țin respirația și sentimentul că mă plimb prin grădina mea se dezlănțuie nestingherit, fără nicio amenințare la suveranitatea lui deplină.

Efectul Doppler

Cred mai toată lumea a auzit de efectul Doppler, deși nu cred că toată lumea are o reprezentare chiar foarte clară a lui. De mine s-a lipit imaginea efectului Doppler, mai de mult, nu mai știu cînd, dar știu că a rămas cu mine. Ne lovim în fiecare zi de efectul Doppler, de dimineața pînă seara, pentru că tot timpul vin înspre noi lucruri. Și apoi trec. Și efectul Doppler tocmai asta este, venirea și trecerea. Cînd ceva vine înspre tine, frecvența sunetului sau imaginii lui este în continuă creștere, deci un sunet va tinde să devină din ce în ce mai subțire pe măsură ce se apropie de tine, pentru că o frecvență înaltă este un sunet subțire, și din ce în ce mai gros pe măsură ce se îndepărtează, pentru că frecvență joasă înseamnă un sunet gros. Gîndește-te la acel nino-nino al sirenelor ambulanțelor sau poliției, care își schimbă tonalitatea imediat ce au trecut de tine. La fel stau lucrurile și cu lumina, ea devine mai înaltă, adică mai albastră, pe măsură ce se apropie de noi, și mai roșie pe măsură ce se depărtează, pentru că roșu este o lumină de o frecvență mai joasă, mai mică, decît albastru. Dar asta se vede mai greu cu ochiul liber. Dar se vede. Așa știm că universul în expansiune, pentru că toate stelele pe care le putem observa devin din ce în ce mai roșii (așa numitul red-shift). Pentru că tot a venit vorba, efectul Doppler a fost chiar dovada irefutabilă a faptului că universul este în expansiune, o dovadă care a fot la început negată cu pasiune, pentru că nimeni nu avea nevoie de un univers în expansiune. Un univers în expansiune e problematic, pentru că are nevoie de un început, deci de o explicație, pe cînd un univers static n-are nevoie de nimic, el a fost mereu aici și va continua să fie. Dar lucrurile nu stau deloc așa.

Dar să mă întorc aici pe Pămînt. Ba mai mult, în viață. Am avut recent ocazia să observ o altă formă de manifestare a efectului Doppler. Dragostea mi s-a părut mereu a fi forma pe care legea fizică a gravitației o ia în existența umană. Sau invers, gravitația ar putea fi văzută ca expresia pe care dragostea o ia în lumea fizică. Însă am trăit recent o formă existențială a efectului Doppler. Cineva mi-a observat de la distanță existența și a început să se apropie de mine. Cînd am perceput această apropiere, m-am orientat către ea și am început să fiu receptiv la frecvența ei. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor, pe scurt toate elementele din care consta existența ei îndepărtată, veneau înspre mine la o intensitate din ce în ce mai mare, pentru că se apropia de mine. Cînd ne-am întîlnit am trăit din plin bucuria întîlnirii, care e întotdeauna una dintre cel mai mari bucurii date omului, însă imediat după scurta întîlnire am observat o scădere a frecvenței undei care venea de la ea. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor. Era evident că se îndepărta de mine. Și m-am gîndit atunci, nu e uimitor că pînă și un fenomen pur fizic ca efectul Doppler are un corespondent atît de real în universul existențial al oamenilor? Și dacă așa e, oare ce înseamnă asta? Poate înseamnă că totul, absolut totul, se întîlnește într-un punct, unde totul coincide într-o armonie etern netulburată. Am o bănuială că în acel punct de maximă condensare a ființei totul se dizolvă în dragoste, care este legea ultimă a tot ce există. Dar n-aș vrea să impun această bănuială nimănui. Asta e o chestiune de credință.

Un altfel de polițist

Polițiștii nu se bucură de cea mai bună imagine. Și nu doar la noi în țară. Cam peste tot stereotipul despre polițiști e același, din America pînă în România. Știm cu toții care e stereotipul, n-are rost să murdăresc tastatura repetîndu-l. La acel stereotip se adaugă și altele, de exemplu că pot fi capabili de acte grave de cruzime sau, mai puțin grav, de nesimțire crasă și altele din același registru. Nu aș vrea să fac o treabă de mîntuială încercînd să explic de ce e așa sau de ce se crede că e așa, o să spun doar că simplul fapt de a îmbrăca uniforma respectivă are un efect teribil de puternic asupra personalității, devenind unul dintre principalii factori determinanți ai comportamentului și atitudinii. (Pentru cine vrea să aprofundeze, vezi Efectul Lucifer, cartea lui Zimbardo despre experimentul cu închisoarea de la universitatea Stanford).

Cînd vine vorba de stereotipuri sau prejudecăți, lucrurile stau cam așa. Întotdeauna e un sîmbure de adevăr acolo, dar pe cît de adevărat e asta la fel de adevărat e și că stereotipurile sînt mereu doar generalizări grosolane, deci există o sumedenie de excepții care contrazic stereotipul.

Acum vreo lună de zile eram pe Autostrada Soarelui, dar nu mă duceam la mare. Din fericire mergeam mai încet decît merg de obicei pe autostradă (din motive pe care nu are rost să le povestesc, dar care s-au dovedit a fi providențiale), și aveam cam 110 km/h cînd am făcut o pană. Nu știu cum aș fi reușit să ajung în siguranță pe banda de urgență dacă aș fi avut 150 în loc de 110, pentru că și așa cînd am oprit cauciul meu spart era deja franjuri, cum se spune, și cred că dacă ar fi trebuit să mai merg vreo sută de metri înainte să opresc, aș fi mers cu janta pe asfalt, ceea ce probabil m-ar fi lăsat fără jantă. Asta în cel mai fericit scenariu, pentru că se pot întîmpla multe cînd faci o pană la viteză mare.

Toate bune și frumoase, în afară de caucicul meu făcut franjuri. Nu dormisem prea sănătos în noaptea precedentă și eram puțin amețit. În plus, adrenalina incidentului mi-a tulburat și mai mult mințile, astfel încît nu am așezat cricul chiar cum trebuie și cînd am ajuns cu el la cap mașina tot nu era suficient de ridicată pentru a putea scoate roata, pentru că înfundasem pragul. Bravo, Cătăline, zic, ce deștept ești! – timp în care un val de resemnare amestecat cu disperare se amesteca cu adrenalina din sînge. Chiar cînd îmi puneam mîinile în cap de fericire, aud sirena unei mașini de poliție și o voce care îmi poruncește mecanic prin megafon, Așezați triunghiul de semnalizare! Asta îmi mai lipsea, îmi spun, poliția! Scot triunghiul din portbagaj, îl așez și apoi alerg la mașina de poliție. Domnule polițist, m-am turmentat, m-am turmentat! Nu, din fericire nu mă turmentasem, dar mă înfundasem, și polițistul, după ce inițial mă speriase, așa cum ne sperie în general acești reprezentați ai legii și ordinii, mi se părea dintr-o dată singura mea speranță, pentru că nu mai știam cum să scot cricul din pragul înfundat. Nu mai pățisem asta niciodată și nu prea știam cum să procedez. Domnule polițist, am o problemă, îi spun și cred că mi se citea problema în voce. Am simțit din prima că am de-a face cu un om de treabă, amabil, politicos, dar ce a urmat m-a șocat de-a binelea. Polițistul a coborît, și-a pus mănuși de plastic, și nu a avut nevoie de mai mult de cîteva secunde de contemplare a problemei. S-a pus în genunchi, a pus roata de rezerva sub mașină, a închis cricul, a reușit cu chiu cu vai să-l scoată din pragul înfundat, l-a așezat cum trebuie și a dat la cric fără să scîncească pînă a ridicat mașina. Abia atunci am intervenit si eu în ecuație, scoțînd roata franjurată și punînd roata de rezervă. Polițistul mi-a întins mîna pe care i-am strîns-o prin mănușa de plastic. Și pe el îl chema tot Cătălin. I-am mulțumit cum m-am priceput mai bine și am rămas locului de parcă mă lovise trenul. Tot incidentul avusese un aer suprarealist, cum tind să aibă toate situațiile care ne aduc oarecum în proximitatea morții, dar acum suprarealismul luase proporții de-a dreptul nebănuite. N-aș fi bănuit niciodată că un polițist dintre acești polițisti ai noștri pe care îi știm prea bine, pe care îi bîrfim și îi suduim și îi facem albie de porci, avea să transpire dînd la cric pentru a-mi schimba mie roata!

Am ținut să povestesc asta pentru că internetul e plin de povești cu polițiști răi și proști și ar fi fost păcat ca o poveste ca asta, în care eroul principal e un polițist bun și deștept, să rămînă nespusă. E important să încercăm să nu uităm niciodată că stereotipurile sînt doar stereotipuri, adică generalizări grosolane și oarbe la realitatea complexă, colorată și pline de surprize.

Să trăiți, domn polițist! Vă spun aici ce nu am apucat să vă spun atunci, față în față, și anume că faceți onoare Poliției Române! Ce bine ar fi să fie mai mulți ca dvs.!

I

Rîs salvator

WhatsApp Image 2020-03-26 at 07.36.38

Peter Berger, fie-i țărîna ușoară, a fost probabil cel mai important sociolog al religiei al secolului trecut și al acestui început de secol și de mileniu. Nu l-am cunoscut personal, dar cred că dacă aș spune că am fost pe aproape, nu aș minți. Am avut privilegiul să lucrez cu Grace Davie, și ea una dintre cei mai importanți sociologi ai religiei, care din fericire trăiește încă și e bine sănătoasă, sau cel puțin era înainte de virus. Ea a fost un colaborator apropiat al lui Peter Berger și într-o zi mi-a promis că o să mă prezinte acestuia. Din păcate n-am avut ocazia.

Dar asta nu e o tragedie așa de mare, cel mai important e că am cărțile lui, din care pot să îl cunosc foarte bine. Peter Berger a demonstrat, cu argumente empirice, cum șade bine unui om de știință, că propriu zis nu există un conflict  între modernitate și religie, dar nu despre teoria secularizării vreau să scriu aici, acolo unde Peter Berger a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni, ci despre altă parte a lui.

În timpul liber, Peter Berger s-a îndeletnicit și cu teologia, acolo unde el a dezvoltat o idee foarte interesantă, și anume că există ceea ce el a numit semnale ale transcendenței. E adevărat, spunea el, că trăim într-o lume unde nu se vede nimic dincolo de orizontul empiric, adică cerul este blocat în totalitate de cadrul imanent (Charles Taylor), cu alte cuvinte că pentru cei mai mulți oameni de azi realitatea e redusă la ceea ce se poate vedea și atinge. Dar, spune Berger, chiar în această realitate imanentistă, empiricistă, materialistă, există niște lucruri care funcționează ca adevărate portaluri către alte lumi, sau ceea ce el a numit semnale ale transcendenței.  Un astfel de portal prin care întrezărim realitatea unei lumi transcendente este umorul, spune Berger.

În cartea Redeeming Laughter (eu tradusesem literal, rîs răscumpărător, dar cineva mi-a sugerat că ar fi mai potrivit rîs salvator; și așa este: în primul rînd sună mai bine, în al doilea transmite mai eficace efectul umorului asupra sufletului), Berger explorează această dimensiune cu adevărat magică a spiritului uman, în care întrevede de fapt licăriri ale unui alt Spirit, care nu este uman. Cartea e frumoasă și ușor de citit, pentru că Berger scrie foarte bine, ca să nu mai zic de faptul, deloc nesemnificativ, că în ea am citit unele dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată. Nu știu dacă Berger reușește să demonstreze că umorul este un portal către transcedent, cel puțin nu în aceeași manieră definitivă în care a demonstrat că teoria secularizării, care spunea că religia dispare pe măsură ce devenim din ce în ce mai raționali, este greșită.  Mie argumentația mi s-a părut foarte convingătoare, dar recunosc că eu nu aveam deloc nevoie să fiu convins de realitatea transcendentului.

În ciuda întunericului și a mizeriei și a suferinței, eu văd peste tot în jurul meu semnale ale transcendenței, știu că plutesc într-un ocean de dragoste divină în care, orice s-ar întîmpla, o să fie bine. Chiar și azi, în vremea virusului. Mai ales azi. Dar tocmai în aceste zile mi-am amintit de teza lui Berger cu privire la umor ca un semnal al transcendentei.  Ați văzut oceanul de glume despre virus care ne inundă ? Și nu e minunat? Nu e minunat că spiritul uman are capacitatea să metamorfozeze nenorocirea  asta  în cu totul alteva? Mai precis, să ignore nenorocirea și să facă mișto de ea, crescîndu-și astfel șansele să rămînă sănătos la cap. Dacă asta nu e o dimensiune cu totul și cu totul miraculoasă, dumnezeiască, a spiritului uman, atunci nimic nu e.

 

Opriți-vă, tăceți, ascultați!

Eu încă mă încăpățînez să mă plimb pe stradă. Probabil în curînd n-o să mai am voie să ies din casă.

(De fapt, mă încăpățînam pînă mai ieri.)

Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului, cînd toată lumea presimțea că 2020 o să fie un an foarte bun – parcă 2020 avea un vibe pozitiv așa, dat cel mai probabil de simetria 20-20 – că anul ăsta o să scriu ce am scris mai sus, și nu în vreun delir poetic, din contră, la modul cel mai prozaic posibil, căci dacă nu mîine sau poimîine, probabil săptămîna viitoare chiar n-o să mai am voie să mă plimb pe stradă – și, oh durere a durerilor, nici în Cișmigiul meu iubit – aș fi rîs de respectivul ca de un nebun. La începutul anului, era inconceptibil că în doar cîteva luni vor veni niște vremuri care ne vor lua, pe drept, nu pe nedrept, unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, acela de a ieși din casă. Ce s-a ales de cei  care făceau predicții economice, cu o încredere neobrăzată, cum sînt toate predicțiile, ca și cum viitorul ar fi fost curtea lor din spate? Ce s-a ales de planurile noastre, ale oamenilor de rînd?  Orice altceva ar însemna această pandemie, și o să însemne multe, foarte multe lucruri, în primul rînd ar trebui să fie o lecție de umilință cu privire la raportarea noastră la viitor.

Da, scriu despre virus. Despre  ce altceva să scriu? Cînd mă plimb pe stradă, toate conversațiile pe care le aud sînt despre asta. Doar despre asta. Chiar și cele care la prima auzire nu par să fie despre asta, dacă îmi ciulesc un pic urechile mai bine și mai prind cîteva cuvinte, pîmă la urmă tot despre asta se dovedesc a fi. Și nu e deloc de mirare că e așa. Pentru că nimic n-a mai lovit din plin în față viața noastră -a occidentalilor plictisiți în mare parte de o bună stare care în genral rămîne neapreciată- ca această pandemie. E ca și cum pe cer ar fi apărut, ca în  Arrival, genialul SF al lui Villeneuve,  niște uriașe nave extraterestere care tronează în liniște în doișpe locuri din lume. Despre ce altceva să mai vorbești? Nu e de mirare  deci că am ajuns să ne întrebăm despre ce vorbea lumea înainte de covid 19, despre ce erau bancurile înainte de covid 19, de ce ne temeam cel mai tare înainte de covid 19.

Oare  înainte de covid viața pe planeta Pămînt era chiar în afara oricărui pericol?  Aceasta e întrebarea care ne duce direct în miezul pe care vreau să-l ating. Mi-era frică să mă apropii de acest miez pentru că esența lui concentrată e dulce-amăruie, e  un medicament care, ca orice medicament care se respectă, poate fi în același timp și otravă. Mărturisesc deci că nici măcar nu am avut curaj să gîndesc pînă la capăt lucrurile despre care acum vreau să scriu, deci n-am vrut să le dau frîu liber nici măcar în spațiul privat al minții mele. Reticența mea nu avea de-a face cu gura lumii, ci cu frica de a nu lăsa un anume tip de otravă să se răspîndească în propria mea minte.

Apoi am văzut că cineva din Italia, tocmai din Italia, a făcut un filmulet și l-a postat pe Facebook. Un filmulet care a circulat si cu o subtitrare în limba română, dar acum a dispărut din cauza unor probleme de copyright, îmi imaginez, dar care poate fi găsit în limba italiană aici. Limba italiană nu e doar  dulce și frumoasă, dar e și destul de aproape de limba română, astfel încît chiar și eu, care știu mult mai puțină italiană decît știu franceză, și nu știu deloc franceză, mai înțeleg cîte ceva. Din fericire, am apucat să văd filmulețul cu subtitrare așa că am auzit tot ce avea de spus. În film, vocea Mamei Pămînt ni se adresează și ne invită să ne oprim, să tăcem și să ascultăm. În filmuleț, vocea Mamei Pămînt este blîndă și drăgăstoasă, dar oricine știe că o mamă bună la nevoie e și dură și poruncitoare, nu-i așa? De fapt Mama Natură poate fi teribilă, mai teribilă decît orice pe lume,  asta au știut-o oamenii dintotdeuna și de peste tot.

În filmulețul respectiv, Mama Natură profită de faptul că avem o pandemie pentru a ne invita să ne oprim, să tăcem, să ascultăm și să ne aducem aminte despre ce e vorba de fapt în chestia asta pe care o numim viață, căci prinși în tiribomba cotidiană a goanei după realizări și distracții, am cam uitat, și asta n-ar fi nicio problemă dacă în această goană nu ne-am călca unii pe alții în picioare ca animalele, dacă n-am călca-o pe mama Natură însăși în picioare. Știai că în ultimii 40 de ani am omorît jumătate din orice formă de viață de pe fața pămîntului și am declanșat ceea ce unii zic că ar fi o nouă extincție în masă, Antropocenul? Dacă nu, acum știi.

Cînd am văzut asta, mi-am zis, ia uite ce filmuleț curajos! Curajos pentru că avea tupeul să atragă atenția asupra unei părți pozitive a acestei teribile pandemii, și anume că se poate transforma într-o ocazie în care miliardele de indivizii care aleargă ca nebunii să se oprească și să se gîndească, ceva ce cei mai mulți nu fac niciodată, dar mai ales o ocazie pentru umanitate în întregul ei să se oprească din cursa nebunească înspre distrugere și să își schimbe direcția, dacă nu cumva  e deja prea tîrziu.

Însă mi-am dat seama repede că acest punct de vedere nu e nici pe departe așa de radical ca sămînța potențial otrăvitoare care îmi încolțise mie în minte. Pentru că ideea mea, despre care spuneam că mi-era teamă nu doar s-o exprim, dar și s-o gîndesc, și mă tem și acum, e  următoarea.

Știm sigur că virusul a trecut de la animale la om, în ciuda conspiraționiștilor, care nu lipsesc niciodată de la masa discuțiilor. Geneticienii ne spun că asta e dincolo de orice îndoială. Nu e deloc intenția mea să mă iau de obiceiurile culinare ale chinezilor, din contră, vreau să spun că tocmai aceste obiceiuri au fost canalul prin care Mama Natură ne-a poruncit să ne oprim.

Pentru că, spre deosebire de Mama blîndă și cu voce mieroasă din filmuleț, eu văd o Mamă Natură turbată de furie, turbată pentru că i-am tăiat aproape toți copacii, plămînii ei și ai noștri, am umplut oceanele de plastic, am otrăvit aerul, am omorît jumătate din tot ce mișcă  pe Pămînt, adică i-am înfipt un cuțit în inimă, tocmai ei, care ne-a făcut și ne susține cu laptele hrănitor al sînului ei îmbelșugat.

Nu e deloc o metaforă exagerată dacă o să spun că pînă cînd  virusul ăsta ne-a oprit, mergeam cu viteză maximă înspre prăpastie în timp ce șoferii noștri, acei oameni luminați care conduc lumea, făceau conveții internaționale pe tema schimbărilor climatice (cum a fost ultima de la Paris, pe care a stricat-o dobitocul de Trump, acesta fiind primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns președintele, pentru că el, la fel ca alți dobitoci de aceeași aromă care cred că Pămîntul e plat, crede că încălzirea globală e o farsă), o insultau pe Greta Thunberg, singurul super erou adevărat al generației noastre, un super erou pe bune, nu ca ăia de la Marvel, pentru că fetița asta a reușit să-și facă vocea auzită pe toată planeta, strigătele ei, la fel ca cele ale lui Isaia de pe vremuri, opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă pînă nu e prea tîriu, ajungînd la toate urechile.

Dar bineînțeles că nu s-a oprit nimeni, pentru că o astfel de mașinărie monstruoasă cum e economic globală nu se oprește peste noapte, ne spuneau convingător experții, e nevoie timp, gradual, încet, încet, pas cu pas. Baby steps, baby steps baby! De exemplu, interzicem motoarele diesel pînă în 2025, e și asta ceva, nu? Dar să ne oprim, să ne oprim așa dintr-o dată? Asta sigur nu se poate! Eh, uite că s-a putut! Lumea s-a oprit! Și s-a oprit pentru că mama natură ne-a poruncit asta nu pe un ton mierus, ci pe unul violent, imposibil de ignorat. E dură, e rea? Da, ca orice mamă care trebuie să-și mai altoiească copiii din cînd în cînd atunci cînd poznele acestora sînt măsură de grave.

Sigur că ce se întîmplă acum pe Pămînt e tragic dincolo de cuvinte. Riscăm să ne pierdem nu doar averile, aceia dintre noi care au așa ceva, dar mai ales pe iubiții noștri bunici sau părinți care, ajunși în toamna de aur a vieții, riscă să nu mai prindă vremea culesului roadelor. Însă direcția turbată a umanității, care acum se odihnește, pusă la pămînt, cu piciorul greu al Mamei Natură pe grumaz, era mult mai dezastruoasă decît toate dezastrele cauzate de Covid. Sigur, media nu prea vorbea despre asta, pentru că media vorbește doar despre ce dictează zeul ban, și tocmai zeul ban era cel care ațîța goana nebună spre dezastru.

Aceasta e sămînța otrăvită căreia nu voiam să-i dau voie să crească nici măcar în mintea mea. Știu că e periculoasă, ofensivă, subversivă. Dar acum că am pus-o-n cuvinte, am scăpat-o din mînă. A înflorit în mintea mea ca o ipoteză verosimilă.

Încă ceva.

Treceam acum două zile prin Centrul Vechi. E pustiu. Știm cum ar fi trebuit să fie Centrul Vechi zilele astea. Plin de viață, muzică, gălăgie, invitații agansante de a rămîne la o cafea sau o bere. M-am gîndit acum că uite, pentru prima dată în istoria umanității, aceasta, toată, a încetat să petreacă.  Pe oameni nimic nu-i oprește de la petrecut. Nici măcar războiul. Din contră, abia în timpul războiului petrec oamenii mai abitir, cu abandonul total al celui care nu știe dacă va mai apuca ziua de mîine, deci o stoarce de toată zeama pe cea de azi. Dar uite, pentru prima dată în istorie, oamenii nu mai au voie să petreacă. E ciudat, nu-i așa? M-a lovit atunci un gînd, la fel de ofensiv și subversiv ca cele de mai sus, pentru că de fapt e vorba de acealași gînd, și anume că e bine că oamenii nu mai petrec.

Aici sigur s-au ridicat toate sprîncenele, dar nu vă grăbiți să mă înjurați și să plecați. Dați-mi o secundă să mă explic. Petrecutul e, desigur, minunat. Pentru că viața e scurtă și pină de necazuri, petrecutul e ca o vacanță de la necazuri, o gură de aer în care omul uită de tot, de toate, chiar de sine, și se simte bine. Și asta e bine. Dar – da, există un dar – pentru că e atît de bine, foarte mulți vor să fie mereu acolo, să rămînă în acea stare perpetuă de bine, de fără grijă, de uitat de sine. Dar că asta înseamnă dezastru, nu mai e nevoie s-o spun, nu? În primul rînd, prea mult petrecut ajunge pînă la urmă să aibă un gust amar, pentru că mare parte din plăcerea cea mai adîncă a petrecutului este dată tocmai de faptul că e o pauză de la robitul zilnic- dar dacă nu mai ai pauză, nu mai ai aceeași satisfacție, petrecutul însuși devine nimic altceva decît un alt fel de robit. Și, într-adevăr, mulți ajung foarte ușor să fie robi ai petrecutului. Mulți îi cred pe aceștia de invidiat. Ce viață de boem! Nu sînt de invidiat. Viețile lor sînt ruine. Și ei știu asta, o citești în ochii lor chiar atunci cînd încearcă, cu toată elocvența de care sînt capabili, să-ți spună că asta e ce vor ei de la viață. Dar nu la petrecăreții profesioniști  mă gîndesc cînd spun că e bine că s-au oprit petrecerile. Pentru cei mai mulți dintre ei e prea tîrziu să reia firul întrerupt al unei existențe care în loc să înflorească într-un fel sau altul, s-a ofilit în fumul de țigară al miilor de nopți pierdute. Nu, mă gîndesc la copii. Știați că de cîțiva ani buni peste tot în lume, inclusiv în România, au apărut niște găuri engre care devorează suflete, în special suflete proaspete de copii? Poate nu v-ați gîndit niciodată la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii au petrecut mereu, la fel și copiii, dacă au avut voie. Dar astăzi, toți copiii au voie, ba sînt chiar încurajați să meargă la party-uri, pentru că asta face toată lumea, și pentru că e cool și mișto și super tare. Și n-ar fi nimic în neregulă cu asta dacă cele mai tari petreceri n-ar fi alimentate de droguri, de chimicale care, împreună cu mulțimea, creează o experiență atît de out of this world, atît de ecstatică, încît copilul vrea s-o facă iar și iar și iar, petrecerea devenind în cele din urmă centrul de gravitației al existenței lui. Așa se nasc petrecăreții profesioniști. Doar că astăzi mulți nu mai apucă să ajungă petrecăreți bătrîni, pentru că mor de tineri sau își pierd mințile. Substanțe care alterează conștiința au existat mereu, dar niciodată n-au fost atît de multe și de mortale drogurile ca astăzi, deci nicio generație de copii nu s-a confruntat cu ce se confruntă cele de azi. Creierele tinere sînt efectiv  dizolvate de vraja neagră și puternică a drogurilor, se ard și cad la pămînt ca niște musculițe care se apropie prea mult de foc, vrăjite de căldura și jocul de lumini al acestuia. Cînd spun droguri, mă gîndesc la pastile Ecstasty de un fel sau de altul, MDMA, speed, legale, cocaină, și de ce nu, iarbă, deși pentru iarbă trebuie avută o discuție separată. Si MDMA-ul trebuie discutat cu atenție, pentru că în esență e o substanță cu potențial pozitiv, dar care în contextul petrecerilor negre se transformă într-un veritabil devorator de suflete, poate cel mai teribil dintre toți tocmai pentru că are un potențial pozitiv semnificativ. Ca să nu zică cineva că dramatizez, o să vă spun că cineva care a făcut foarte mulți bani vînzînd droguri la petreceri (lucrez cu persoane condamnate, printre care se află și traficanți de tot felul și de tot felul de droguri), se declara el însuși teribil de îngrijorat cu privire la amploarea pe care au luat-o aceste evenimente la noi în țară, mai ales cu privire la numărul din ce în ce mai mare al copiilor din ce în ce mai mici care vin în valuri la aceste petrceri. Toată lumea știe ce e Sunwaves. Nimeni n-are curaj să spună ce e cu adevărat Sunwaves. Cei care sînt în vraja lui, poate nu pot, poate nu vor, poate nu realizează. Iar ceilalți, noi ce mulți și serioși, sîntem ignoranți cu privire la această gaură neagră de la malul mării. Și nu există soluții, pentru că așa  ceva nu se poate interzice. E ca și cum ai vrea să interzici valurilor mării să lase urme pe nisipul plajei.

Și plimbîndu-mă  eu pe prin pustiul care e acum Centrul Vechi, m-am gîndit dintr-o dată la sacii cu pastile și prafuri care au rămas nevîndute pentru că nu mai sînt petreceri. M-am gîndit la miile de copii, tineri de toate vîrstele, care au ocazia, datorită covidului, să ia o pauză de la vîrtejul care – odată ce i-a prins bine, nu le mai dă drumul decît după ce a supt tot ce era mai bun și mai frumos în ei și aruncă cît colo ca pe niște cîrpe vechi- să ia o pauză și să reflecteze, să realizeze că alergau ca nebunii spre prăpastie. La fel ca planeta noastră.

E covidul bun? Asta vreau să spun?  Nu, Covidul e ce e, adică un virus criminal care a reușit să îngeuncheze umanitatea și vrea să ne fure bunicii.   Lumea n-o să mai fie la fel după el, și nimeni nu știe cum o să fie. E covidul nuiaua Mamei Natură? Nu știu. Tot ce se poate. Pînă la urmă nu contează, pînă la urmă Mama Natură e doar o metaforă, și atunci la fel e și nuiaua ei (Deși unei metafore întotdeauna îi corespunde ceva). Ce contează e că avem ocazia să ne oprim, să ne gîndim, și să ne răzgîndim.

Vorbeam mai devreme cu un prieten bun  cu velități de profet, a cărui zi de naștere e chiar azi, și care îmi spunea că are presimțirea că în viitor umanitatea va începe un război împotriva la tot ce e viu, pentru a se proteja de pericolele care vin de acolo, și care pot fi mult mai grave decît covidul, care pînă la urmă e un virus foarte blînd. I-am spus, dar nu e umanitatea deja în război cu natura, pe care o calcă în picioare de 100 de ani? Nu, man, mi-a răspuns el. Acum războiul e doar indirect, e un efect al goanei după profit, consumerismului canceros, al modului nostru de viață în general. Nu, eu vorbesc de un război asumat, conșient, a continuat el, în care umanitatea va încerca să extermine tot ce e viu pentru a-și asigura supraviețuirea.

Acest scenariu e absurd doar celor cărora le lipsește luciditatea profetică. Vă asigur că nu e. Și pandemia actuală poate fi doar primul pas în această direcție. Este visul cel mai mare, faustian, al umanității, să își găsească salvarea, poate chiar nemurirea, în tehnologie. Va funcționa? Nu. Fără natură, omul e pierdut. În toate felurile în care poate fi pierdut. Asta e sigur. Și dacă cineva o să citească cuvintele astea peste 100 de ani, oricare o să fie starea lumii atunci, o să-mi dea dreptate.

Va profita umanitatea de acest moment pentru a-și schimba direcția? Istoria nu prea ne dă motive să fim optimiști.  Nu știm ce va fi, dar știm sigur că astăzi sîntem la răscruce de drumuri. Momentan, piciorul Mamei Natură ne apasă greu pe grumaz, abia putem să respirăm? Ce vom face? Ne vom aduna toate puterile și vom încerca să învîrtim cuțitul pe  care i l-am înfipt deja aproape de inimă, pentru a termina treba? Sau ne vom recunoaște vina, ne vom cere iertare și vom căuta să ne întoarcem la sînul ei iubitor?  Nu e niciun pericol mai mare decît acela de a uita de unde vii. Și noi de acolo venim.

 

Vremuri întunecate

Hannah Arendt, după părerea mea cea mai importantă femeie (importantă în sens public, pentru că în orice alt sens e stupid să spui despre cineva că e mai important decît altcineva) a secolului XX și una dintre cele mai mari minți al secolului trecut în general,  vorbește undeva despre o anumită stare a lumii în care  se poate spune despre această că nu există, de fapt. Lumea, pentru Arendt, nu este planeta, nici pădurile, nici animalele și nici măcar oamenii. Pentru Arendt, lumea are un înțeles foarte precis, și anume spațiul dintre indivizi, adică spațiul nefizic care rezultă din interacțiunea indivizilor. Nefizic deoarece este mai degrabă spiritual, și din acest motiv și foarte fragil, pentru că, spune Arendt, acest spațiu dintre indivizi nu există prin simpla ciocnire a indivizlor în goana lor după supraviețuire, distracții, etc, ci există, adică este creat și menținut, prin reflecția indivizilor asupra spațiului pe care ei îl creează. În cuvintele ei, lumea există doar în măsura în care poate fi făcută obiect al discursului, în măsura în care se poate vorbi despre ea.

O situație în care lumea nu mai poate fi făcută obiect al discursului este ceea ce ea numește vremuri întunecate. Într-o astfel de situație, individul, deși continuă să se plimbe printre oameni, este forțat să se retragă într-o bulă privată, unde poate fi liber și spune ce îi trece prin cap, dar nu poate vorbi deschis cu ceilalți despre asta, nu poate critica, propune, glumi pe seama stării respective. Un exemplu tocmai bun de astfel de vremuri întunecate este comunismul, în care, evident, lumea nu putea fi făcută obiectul discursului, nu se putea vorbi despre ea decît în termenii stîlciți și mincinoși ai ideologiei.  Sînt multe feluri de  întuneric, nu doar comunismul. Cred că și  individualismul patologic al Occidentului zilelor noastre este tot un soi de astfel de întuneric, pentru că oamenii, deși au libertatea să vorbească despre ce vor și chiar vorbesc despre toate, nu au destulă motivație să vorbească cu adevărat despre lume, cu același patos pe  care îl pui în discursul despre o mare dragoste, de exemplu, pentru că, nu-i așa, ce îmi pasă mie de lume dacă mie mi-e bine. Acesta e un fel de întuneric rezultat nu dintr-o forță externă opresivă, ci dintr-o apatie interioară.

Noi trăim zilele astea un alt fel de întuneric, un întuneric care plutește peste toată lumea, literal  toată lumea. Suspiciunea că cel de lîngă tine poate fi infectat a avut la început efecte nu foarte dramatice asupra vieții sociale, de exemplu doar te sfiai să strănuți în metrou. Pe măsură ce isteria socială a luat amploare, celălat, adică oricine, inclusiv tu, pentru că și tu ești un celălalt – pentru celălalt – încetează să mai fie un om și se transformă într-o sursă de infecție. Rezultatul acestei transformări este mult mai serios decît faptul că se închid mallurile și se anulează concertele, că economia se duce de rîpă și că, într-un scenariu extrem, e posibil să rămînem fără mîncare în magazine. Ce e cu adevărat tragic, deși nu imediat observabil, este că lumea însăși dispare, lumea înțeleasă ca spațiul dintre indivizi.

Contactul uman este condiția fundamentală a vieții sociale. Nimic nu se întîmplă dacă nu există oameni care să se întîlnească. Nimic nu se mișcă dacă nu există oameni care să facă lucrurile să se miște. Poate într-o societate a viitorului în care vom trăi mai mult sau mai puțin ca în Matrix, nu va mai fi așa, și deși o astfel de societate e logic posibilă, nu cred că e posibilă și în realitate, pentru că omul este animal în aceeași măsură în care e minte, și orice lume cu adevăra umană trebuie să-l includă pe om ca animal în aceeași măsură în care îl include ca minte.   Pentru că tot a venit vorba de Matrix, să nu creadă cineva că acolo pandemiile nu vor mai fi posibile. Virușii calculatoarelor,  care atunci vor fi și virușii oamenilor, sînt un pericol cel puțin la fel de mare ca cei biologici, dacă nu mai mare. Dar pînă una alta nu trăim în Matrix, trăim într-o lume în care contactul uman e totul. Și dacă pînă acum nu prea realizam asta, criza asta ne aduce aminte cît de importanți sîntem unii pentru alții, ne aduce aminte că depindem unii de alții pentru tot ceea ce sîntem, ne aduce aminte că fără oameni nu exisă lume, și fără lume orice existență individuală, oricît de înfloritoare în bula ei privată, e derizorie și fără sens. Ne aduce aminte că sîntem unii pentru alții aer și apă și drum și destinație.

Ordinea socială, mai ales în societățile noastre moderne și sofisticate, este un lucru extrem de fragil, și un vînt purtător de viruși ca acesta o poate spulbera peste noapte. Să sperăm că nu va fi așa de data asta.  Dacă va fi așa sau nu depinde în cea mai mare măsură de un fapt esențial, și anume dacă ne vom aduce aminte că sîntem oameni și nu ne vom lăsa conduși de animalul turbat din noi care abia așteaptă să scoată capul la iveală, ca în orice situație de criză. Dar că sîntem oameni ne aducem aminte doar prin contactul cu alți oameni, altfel uităm imediat (acesta e și motivul pentru care izolarea e una dintre cele mai puternice forme de tortură și duce la nebunie). De aici gravitatea situației.

Din fericire, de cînd avem inernet nu mai sîntem niciodată cu adevărat singuri. Mintea noastră are acces la un spațiu în care se întîlnește cu alte minți și așa reușește să rămînă sănătoasă. Asta e într-adevăr o veste bună. Putem crea spațiul vital dintre indivizi care este lumea dacă ne întîlnim doar pe internet? Cred că asta e o întrebare importantă și tind să cred că răspunsul e afirmativ. Deși, un astfel de contact redus doar la minte ne poate salva doar în condiții de criză, ca acestea, el nu poate deveni norma pentru umanitate, pentru că, am spus-o deja, o umanitate care nu dă animalului ce e al animalului nu e umanitate. Mintea nu poate fi desprinsă de corp, pentru că mintea e ceva ce crește din corp la fel cum parfumul e ceva ce crește din floare.

Zilele astea, deci, sîntem condamnați să trăim între două lumi. Lumea umană, care este acum limitată la virtual, acolo unde nu ne putem infecta (deocamdată), și lumea fizică, pe care nu o putem ignora cu totul pentru că trebuie să mai ieșim afară să ne facem provizii, în care umanitatea a fost măturată cu totul de vîntul virusului, pentru că pe străzi nu mai sînt oameni. Străzile sînt pustii iar cei puțini care mai umblă pe ele nu mai sînt oameni, sînt zombie, și noi înșine sîntem zombie, pentru că ne vedem prin ochii lor. Cu alte cuvinte, vremuri întunecate.

 

P.S.

Cred că trebuie să mai spun ceva. Mi-am dat seama abia acum, cîteva ore mai tîrziu, că cei mai mulți oameni nu sînt izolați singuri la domicliu, ca mine. Cei mai mulți sînt izolați cu familia, deci nu se pune problema singurătății ca în cazul cuiva singur cuc.  Deși aceștia experientează și ei singurătatea, într-un fel, pentru că sînt izolați de lume, și izolarea asta nu poate  să nu fie resimțită cumva, chiar dacă în jurul tău roiesc doi, trei copii și o nevastă sau soț. Și ei simt nevia să păstreze legăturea cu lumea, și o fac tot pe internet (Whatsapp, Facebook etc.). Cineva care a citit articolul spunea că de fapt internetul nu ne face mai puțini singuri. Poate, într-un sens. Dar nu putem nega că în alt sens pe internet sîntem în contact permanent cu ceilalți. Un grup de Whatsapp, de exemplu, simulează, într-un caz fericit, sentimentul că aparții unei comunități. În cel mai important grup de Whatsapp din care fac parte sînt prietenii mei cei mai buni, unii dintre ei aflați la multe mii de kilometri, alții la mai puține mii, alți doar la zeci de kilometri, dar indiferent de kilometri sau fus orar, trăim frecvent un sentiment de întîlnire. Nu e o întîlnire reală, sigur, dar e un fel de întîlnire. Și, cum zice vorba aia, cînd n-ai pîine, mănînci și frimituri. Și cred că cineva poate să supraviețuiască cu frimituri, chiar dacă un ospăț unde e mîncare din belșug e, evident, de preferat.

Triumful cui?

Oare se poate spune că există un element de triumf în scepticism? (Mă refer aici la acel scepticism care e mai degrabă nihilism). Dacă da, atunci care? Dacă scepticismul triumfă, atunci triumfă nimicul.  Așadar mă văd nevoit să văd orice sceptic de bună credință ca dorind să fie greșit în scepticismul lui. Un scepticism triumfal e un scepticism mefistofelic, adică satanist, care dorește  să triumfe nimicul pentru că urăște ceea ce este, adică ființa, adică viața.

 

Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.