Dezintoxicare planetară

Lumea, adică omenirea în întregul ei, nu e niciodată liniștită. Probabil că n-a fost nici măcar un an fără un război, mai mic sau mai mare, de la începutul timpului. În ciuda a ceea ce se crede în general, lumea nu devine din ce în ce mai bună cu fiecare nouă descoperire științifică și revoluție culturală, ci mai rea. Dovada este secolul 20, care a fost cel mai rău secol din istoria umanității, și secolul 21 care d-abia a început și pare plin de tot felul de promisiuni întunecate față de secolul 20, ca și cum i-ar arăta pumnul rîzînd batjocoritor și i-ar zice, ehe, lasă că-ți arăt eu ce înseamnă să fii rău!
Nu vreau să fiu pesimist și nici nu sînt, dar lucrurile n-arată bine pentru nimeni. Și asta o spun eu care nici nu văd nici nu înțeleg mare lucru din toată grozăvia situației în care ne aflăm. Ce știu eu e că în momentul de față sînt cinci, șase focare de război potențial mondial, dacă nu mai multe, cîteva focare de ebola, cîteva focare de revoltă și revoluție de mase, o grămadă de probleme economice, haos cultural ca rezultat al dezradacinării maselor și ciocinirilor dintre ele, și multe altele. Faptul că echilibrul extrem de fragil al lumii încă se păstrează, ca un om beat care se clatină dar nu cade, te face să crezi că e cineva care parcă ar ține frîiele istoriei, duce bețivul de mînă, ca să continuăm metafora, dar zguduirile din ce în ce mai puternice ne dau de înțeles că mîna care ne ține și ghidează se retrage, ușor, ușor, și că în curînd lumea o să se prăbușească. Să sperăm că o să ne trezim din beție înainte de a se ajunge acolo, deși, slabe șanse să renunțe omenirea la băutura ei preferată, sîngele, și să se trezească din beția puterii, urii și a lăcomiei. E nevoie de cineva, mai puternic și mai lucid, care să-i ia băutura și să o trimită la dezintoxicare. Vestea proastă e că nu există vindecare pentru viciul omenirii, că boala care ne-a ros de la început n-are leac, cel puțin nu unul omenesc. Dacă istoria demonstrează ceva, atunci demonstrează asta cu vîrf și îndesat.

Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.

Ziua Valpurgiei

N-am greșit, știu că de fapt e noaptea Valpurgiei, sărbătoarea păgînă făcută celebră poate cel mai mult de Goethe în Faust. Sigur, ca atîtea alte sărbători ale creștinătății, și asta s-a amestecat cu un sfînt creștin, de fapt o sfîntă care avea un nume asemănător (Sfînta Walpurga), și acum e o sărbătoare…creștină.Doar că azi în Suedia s-a sărbătorit ziua Valpurgiei (în suedeză Valborg, dacă nu greșesc). Fusesem avertizat despre modul ieșit din comun în care se bucură nordicii la venirea primăverii. Astăzi Uppsala a fost plină de oameni, cum un furnicar e plin de furnici. Și parcă fiecare purta pe față un soare al lui personal. N-a fost chiar extazul despre care mi se povestise. O suedeză îmi spunea că, mai mult sau mai puțin, suedezii parcă sînt beți de fericire cînd vine primăvara. N-am văzut nici asta încă, deși am văzut destui beți astăzi pe stradă. Deși nici ăștia nu au fost atît de mulți cum auzisem că or să fie.

Jazz cîntat pe stradă, petreceri cu boxe imense în cluburile Națiunilor, o cursă de ambarcațiuni  improvizate pe rîul care trece prin mijlocul orașului și, un fel de apogeu, aruncarea șepcilor albe de licean în aer, la semnalul Rectorului Universității Uppsala. Am prins cîte ceva din momentele astea în vreo trei clipuri video.

Iată unul dintre paradoxurile care sfîrtecă materia din care sîntem făcuți, probabil carne. Te uiți în jur și orizontul e plin de oameni, de locuri care te atrag doar în măsura în care sînt populate. Geografia e interesantă și tuturor ne plac munții, dar inima turismului e cultura: mergem peste să vedem alt fel de oameni, altfel de locuri, altfel de a fi al oamenilor în locuri.

Ne trage ața înspre oameni. Oricît de indivizi am fi, tot ne dorim să ne pierdem prin mulțime cîteodată, să ne integrăm într-un loc populat, să ne înființăm propria ecologie. Și mai ales, vrem să ne legăm cu ațe de oameni. Să fie subțiri, să le putem rupe oricînd ne vine, dar să ne legăm. Sîntem indivizi doar în măsura în care simțim că avem niște ațe pe care putem să le rupem oricînd. Fără ațe sîntem doar fantome. Așa că ne trezim alergînd înspre oameni. Să zicem că avem noroc și ne găsim un loc. Ne place acolo. Culorile sînt frumoase în jurul nostru, ațele sînt de mătase, muzica ne introduce într-un univers paralel în care domnește un alt fel de viață.

Dar chiar în momentul în care ți s-a îndeplinit visul, momentul în care îl trăiești, îți dai seama l-ai trădat, de fapt. Te uiți în jur și dintr-o dată vraja se rupe odată cu ațele. Dintr-o dată îți dai seama că totul în jurul tău, locul care acum a devenit al tău și tu parte din el, suferă de păcatul originar al identiății cu sine. Adică, nimic nu e mai mult decît ceea ce e. Dar tu vrei mai mult. Ce te vrăjise pe tine nu era cutare sau cutare loc, ci cîntecul de sirenă pe care îl cîntau toate în cor. Sirena asta vrea să te omoare, ca toate sirenele, asta e limpede. Pentru că nu-i poți urma cîntecul cîtă vreme ai un corp. Corpul ăsta poate să se multe dintr-un loc în altul, dar nu le poate îmbrățișa pe toate odată. Nu poate ajunge la sirena care cîntă ademenitor dintr-un pretudineni. Să zicem că o soluție ar fi posibilă. Că te poți dezbrăca de corp pentru cinci minute și că n-ai mai fi limitat la un loc anume. Dar, ah!, asta n-ar fi deloc  o soluție, pentru că vrăjile lumii și ale sirenelor au efect asupra ta doar în măsura în care ești un corp, în măsura în care sîngele îți aleargă prin vene și artere. Paradoxul, așadar, e acela că atîta timp cît ai un corp nu poți avea ceea ce îți dorești, iar cînd ai renunțat la corp, deci poți avea ceea ce înainte îți doreai, nu-ți mai dorești nimic.

Rămîne soluția resemnării și a speranței că poate într-o zi va apărea minunea în carne și oase ce va putea să dea fiecărui loc sonoritatea cîntecului de sirenă ce înainte venea doar dinspre pretutindeni.