Ada sau anuda

Știu, nu se  scrie așa. Se scrie a da sau a nu da, dar n-am putut să mă abțin. De cîteva zile bune vreau să scriu despre chestia asta care mă rîcîie în fiecare zi cînd ies din casă, aici la București. Doar la București mi se întîmplă asta, deci s-ar putea spune că ce scriu acum o să aibă un oarecare ecou la bucureșteni și poate și unii din alte orașe mai mari, deși din cîte știu eu nicăieri nu e mai rău ca aici.

Problema care face mersul pe stradă un chin, pe care de altfel îl ador, mersul pe jos în București și în orașe mari în general are ceva greu de explicat, probabil doar un Proust ar putea să spună ce (am mers pe jos în New York pînă am rupt o pereche de teniși, nu vă mint), e cerșetoria. Sigur, o să ziceți că problema e deja rezolvată. Am văzut toți Filantropica, știm cu toții că există o mafie a cerșitului, că a da înseamnă a încuraja și contribui la menținerea și dezvoltarea fenomenului și așa mai departe.

Dacă ar fi așa de simplu, aș putea să dorm și eu liniștit, dar nu e. În primul rînd, nu toți cerșetorii din București au pește, sau cum s-o chema dictatorul personal al cerșetorilor, știu că nu se cheamă pește, dar am căzut iar in ispita sunetului. Există oameni care mor de foame în jurul nostru, la doi pași de noi, oameni pe care leul sau covrigul nostru îi poate face fericiți pentru o oră măcar. Și eu n-am absolut nicio îndoială că prima noastră datorie, mai mare decît oricare alta, e să ne facem fericiți unii pe alții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, a spus cel mai mare maestru al omenirii. Am face bine să-L ascultăm și să vedem ce voia să spună, dacă vrem să avem habar de lumea pe care  trăim și să ne fie bine pe ea. Și am înțeles dincolo de orice îndoială un lucru, că binele meu e dependent de binele celor din jur. Dar despre asta poate mai mult altă dată. Acum vreau să nu mă pierd de cerșetorii mei, cum mai fac cîteodată cu parantezele mele imposibile. Și cine e aproapele? Păi oricine trece pe lîngă mine pe stradă și întinde mîna. De aici dilema mea, cum să trăiești în București, unde la fiecare colț de stradă întinde cineva mîna, și să fii în același timp uman, adică să-ți iubești aproapele? O cale ar fi să faci investigații în fiecare caz particular, și să dai cui merită. Dar de unde atîta timp și energie? Și în plus, oricît de bine aș investiga eu, tot există riscul să mă înșel și să judec greșit. Bineînțeles că nu poți să dai în stîng și-n dreapta fără discriminare, ar însemna să ajungi sărac lipit într-o săptămînă, dacă nu erai deja, și ar mai însemna și să te lași dus de nas de niște șmecheri josnici. Nu, să te dizolvi fără discernămînt în mizeria din jur nu e o soluție. Trebuie să ne păstrăm capul pe umeri, e cea mai prețioasă posesiune a noastră.

O altă cale ar fi să nu dai bani, ci doar mîncare. Opțiunea asta ar merita discutată mai în profunzime. Știu mulți oameni cu suflet bun care o practică. Dar pînă la umră nici asta nu e o soluție. Adică, să zicem că toți cerșetorii din București ar accepta mîncare (ceea ce desigur nu e cazul), asta ar însemna că în fiecare zi trebuie să pleci cu o geantă plină de bunătăți de acasă. Eu aș putea să fac chestia asta, car în fiecare zi o geantă imensă după mine. Măcar e drăguță, așa mi s-a spus. În fine, iar mă pierd prin genți. Problema e serioasă. În fiecare zi refuz în medie cinci, șase cerșetori, adică îi ignor ca și cum n-ar fi oameni, ca și cum ar fi niște obiecte, niște roboți programați să cerșească, ceea ce mă face și pe mine un robot surd și fără suflet. Din cînd în cînd îți mai permiți să duci pe un înfometat la McDondalds, să zicem, dar dificultatea mea acum vine din faptul că încerc să găsesc o soluție care să îmi permită să trăiesc în fiecare zi în acord cu mine însumi și cu lumea din jur, și evident că nu pot să duc pe cineva la McDonalds în fiecare zi. Probabil că sînt prea exigent, probabil că nu ne cere nimeni mai mult decît să fim umani din cînd în cînd, nu? Nu! Nu poți să fii uman doar din cînd în cînd, idealurile sînt niște stăpîni exigenți și absoluți.

Știu că nu există soluție ușoară. Poate nu există nicio soluție decît încă o revoluție care să eradicheze sărăcia, dar știm bine că așa ceva nu e posibil pe lumea asta. Mai degrabă și mai posibil ar fi să vină sfîrștul lumii așa cum o știm noi acum și în locul ei să se instaureze un alt tip de realitate în care dreptatea și dragostea să domnească fără rest! Asta, da, e mai posibil, dar pînă atunci?

Măria pe bicicletă

O lume nouă construită pe bicicletă! Despre asta e filmul  Lumea Nouă / Jaan Tootsen / Estonia / 2011 /  care a fost proiectat aseară la Centrul Ceh, la doi paşi de Cinema PRO de la Universitate. Documentarul urmăreşte pas cu pas o mînă de tineri utopici care erau mai tot timpul beţi şi fumaţi şi care şi-au propus să încerce să elibereze de maşini centrul oraşului Tallin. Sau cam aşa ceva. Sigur, în film apare doar berea, nu şi iarba, dar e de înţeles de ce lipseşte Măria. Acum, întrebarea nu este dacă Măria e bună sau e rea, moderat sau abuzată etc, ci întrebarea e dacă o mînă de tineri high on Măria şi bere pot să construiacă o lume nouă. O  întrebare la fel de bună e dacă bicicleta poate fi simbolul şi principalul motor al acestei lumi noi, ca să zic aşa.

Copiii ăştia frumoşi şi idealişti şi-au propus fără îndoială un lucru frumos! Mai ales că, ştie toată lumea, şi eu sînt un mare iubitor al bicicletei. Aseară am fost cu bicicleta la film, mă duc cu bicicleta la serviciu şi în general bicicleta e mijlocul meu de transport preferat în Bucureşti, pentru o grămadă de avantaje pe care le are şi pe care le-am enumerat de atîtea ori pe blogul ăsta. Totuşi, maşinile- chiar dacă astăzi sînt abuzate, adică sînt folosite prosteşte, mai ales în marile oraşe, care ar fi mult mai curate şi mai libere, adică mai trăibile, dacă toată lumea ar merge cu bicicleta- nu sînt dispensabile! Adică, de maşini se pot dispensa doar grupări revoluţionare utopice ca Lumea nouă din Tallin, şi nici ei tot timpul, pentru că la un moment dat liderul lor cîntă la pian în remorca unei maşini.

Ce vreau să spun e că idealismul radical e un lux pe care şi-l permit doar revoluţiile în stadiile lor incipiente. Cînd revoluţia a reuşit, lumea nouă pe care a instituit-o devine dintr-o dată la fel de veche ca cea pe care tocmai a înlocuit-o, cu toate metehenele acesteia şi invitînd o nouă revoluţie.

Am fost şi eu o zi în Tallin. Iarna, cînd era multă zăpadă şi dacă fac bine socoteala era chiar una dintre iernile în care Lumea Nouă încă exista şi făcea valuri. N-aş fi bănuit atunci că într-un oraş cu atît de puţine maşini ca Tallin, comparat cu Bucureştiul de exemplu, există oameni  atît de porniţi împotriva lor.

Pînă se găseşte vreunul să pornească o lume nouă şi în Bucureşti, eu o să continui să merg, resemnat, cu bicicleta printre milioanele de maşini, cerşind de la acestea respect şi prioritate.