Bebelușii nu sînt opționali

Recent, o revistă științifică importantă (New England Journal of Medicine) a publicat un articol în care autorul (Franz Messerli) susținea că există o legătură directă între consumul de ciocolată al unei populații și numărul de cîștigători de premii Nobel pe care îi produce respectiva populație.

Autorul însuși atrage atenția asupra unei ispite foarte puternice, anume aceea de a confunda corelația cu cauzația. El dă exemplul Germaniei post-belice în care numărul de bebeluși a scăzut drastic, dar în același timp a scăzut și numărul berzelor. Am fi tentați să credem că numărul bebelușilor a scăzut din cauza scăderii numărului de berze, deci că nu mai avea cine să aducă bebelușii (relație cauzală), doar că în realitate lucrurile stăteau altfel: numărul berzelor a scăzut din cauza construcțiilor masive, însoțite de defrișări etc, deci între scăderea berzelor și scăderea bebelușilor era o simplă corelație, nu cauzalitate. Cu toate astea, Messerli trage concluzia ca nu există altă explicație pentru corelația descoperită de el între consumul de ciocolată și premiile Nobel, decît aceea că ciocolata ne face mai deștepți,

De altfel, Eric Cornell, cîștigătorul premiului Nobel pentru fizică în 2001, declara că el consumă foarte multă ciocolată, dar ciocolată neagră. Și mai spunea că ciocolata cu lapte ne face proști și că cea  neagră e calea succesului! Sînt de acord cu el că ciocolata neagră e mai sănătoasă decît cea cu lapte. La ciocolata cu lapte în afară de dulce nu mai simți multe alte gusturi, în schimb la ciocolata neagră, lipsa zaharului, pe lîngă avantajele  evidente pentru sănătate, te lasă guști toate aromele ciocolatei. În plus, ciocolata neagră e plină de antioxidanti și de alte substanțe care nu știu cum se numesc dar care ne fac să ne simțim bine, iar un studiu recent chiar demonstra că are un impact pozitiv  asupra memoriei. Dar de aici pînă la a face afirmția că ciocolata cu lapte te face prost și cea neagră te face deștept, e cale lungă, o cale pe care n-a străbătut-o nimeni pînă acum.

De altfel, blogosfera a demonstrat că studiul lui Messerli nu e tocmai inexpugnabil, ba chiar că are fisuri serioase (vezi de exemplu articolul ăsta). Jurnalul care a publicat articolul s-a încăpățînat să ignore toate criticile aduse și să refuze publicarea unor scrisori care în cîteva mișcări demolau toată analiza lui Messerli și îl arătau drept ceea ce este de fapt: un tip care identifică o corelație și trage concluzia că în Germania post-belică bebelușii erau aduși de berze,

Pentru că am vorbit despre bebeluși și despre premii Nobel, nu pot să termin fără să fac și eu o corelație între aceste două minunății (tot e mai puțin fantastic decît să faci o corelație între bebeluși și berze). A cîștiga un premiu Nobel este în viziunea omului educat de astăzi (care știe ce înseamnă un premiu Nobel, adică) cel mai minunat lucru  care i se poate întîmpla unui muritor. Nu e vorba de milionul de euro, căci milioanele de euro pot fi cîștigate și la loterie, și prin vînzarea de heroină și prin privatizarea frauduloasă a unor întreprinderi de stat sau prin vreo afacere serioasă dar plicticoasă. Premiul Nobel înseamnă mult mai mult decît un milion de euro, premiul Nobel simbolizează o recunoaștere adusă de întreaga umanitate, ca și cum întreaga omenire ți-ar face o plecăciune și ți-ar mulțumi că exiști, ție, un simplu muritor.

Dar cu toate astea, eu cred că un bebeluș e un lucru mai minunat decît un premiu Nobel, și e bine că e așa, pentru că un bebeluș e la îndemîna oricui, pe cînd premiile Nobel sînt doar la îndemîna (sic!) celor care mănîncă foarte multă ciocolată! Într-un bebeluș, omul este împlinit existențial și biologic. Ambele tipuri de împlinire sînt la fel de vitale: împlinirea biologică ca sumă a instinctelor care împing la reproducere, iar împlinirea existențială ca prelungire a sinelui într-un alt sine, quasi-identic și în același timp radical diferit. Ar mai fi vorba și de împlinirea dragostei, a cuplului, pentru care bebelușui reprezintă materializarea dragostei lor: care se plimbă în patru labe chicotind, învață să vorbească și așa mai departe. Cu alte cuvinte, omul nu e propriu-zis om dacă nu se împlinește în cuplu și într-un bebeluș. Iar dovada că ce spun eu aici e adevărat e că un cîștigător de premiu Nobel, ar simți în preajma morții că și-a irosit viața, dacă nu a făcut cel puțin un bebeluș. Bebelușii, oricum altcumva ar mai fi, nu sînt opționali.

Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.