Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.

O altă întîmplare funny

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Love is why we are here

Nu obișnuiesc să mă fițoșesc cu titluri în engleză, dar acum cîteva zile am văzut pe la Piața Sudului o doamnă cam șleampătă purtînd un tricou negru lălîu pe care scria cu litere mari, albe „Love is why we are here”. Mesajul mi se pare greu de tradus în limba română, nu pentru că ar fi greu să traduc înțelesul, asta ar fi floare la ureche, dar mi se pare greu să traduc înțelesul păstrînd în același timp o formă așa de condensată și care lovește ca un pumn în capul pieptului sufletului. Cel puțin pe mine acolo m-a lovit, m-am simțit lovit de un trăznetel, care nu m-a omorît și nici măcar nu mi-a dat super puteri, dar mi-a dat o secundă de limpezime care a luminat dintr-o dată tot întunericul din univers. Da, chiar așa, love is why we are here.

Unul dintre filmele mele preferate mă pune într-o situație destul de stînjenitoare, pentru că are doar 5.5 pe IMDB. Și mai rău decît atît, metascorul e 32 (adică acel scor obținut și prin cuantificarea opiniei criticilor). Filmul se cheamă It’s all about love (Thomas Vinterberg),  un titlu de asemenea greu de tradus, dar ușor de ințeles. În film se întîmplă multe lucruri ciudate, dar e unul care m-a răscolit pînă la fund, deși știu că sînt fără fund. Oameni cad din senin morți pe stradă, fără să fie bolnavi sau împușcați și fără ca asta să mai șocheze pe trecători, de fapt nimeni nu se mai grăbește să ridice nici cadavrele, iar explicația pe care toată lumea pare să o știe deși n-a fost dată oficial de nimeni, e că oamenii mor din lipsă de dragoste.

E adevărat că în zilele noastre dragostea e doar glazura subțire și siropoasă de pe diferitele torturi ale vieții (romantice, prietenești, familiale, etc) și uităm din ce în ce mai repede și mai adînc adevărul, adevărul mai adînc decît lumea că lumea este întemeiată pînă la fundul ei pe dragoste și pe nimic altceva, și că atunci cînd dragostea începe să dispară nu doar că oamenii încep să moară, dar lumea însăși începe să se deșire de la particulele ei cele mai elementare. Și d-asta îmi place așa de mult filmul ăsta cu nota cinci pe IMDB și tricoul ăla lăbărțat.

Poate și postul meu de azi o să ia tot o notă sub mediocră, ca It’s all about love, ca mesajul de pe tricoul ala lălîu, dar asta nu înseamnă că dragostea e doar poleiala lucioasă pe care o arunci la gunoi după ce ai desfăcut pachetul proaspăt cumpărat din vitrină. Nu, că dragostea este realitatea ultimă pe care orice altă realitate stă grefată și își extrage din ea seva vitală e un adevăr care se impune cu puterea soarelui de amiază oricui are ochi să vadă. Și nu și-i ține tot timpul pironiți in telefon sau în laptop.

Dar ce e dragostea? Poate o să întrebe cine a ajuns pînă aici cu cititul…Și n-o să încerc să răspund la această întrebare, in primul rind pentru că nu se poate răspunde și in al doilea pentru ca nici nu e nevoie, știm toți ce e fără o definiție general acceptată și oficială. E suficient să ne întrebăm și dintr-o dată răspunsul ne va răsuna în urechile inimii ca un tunet care vine de aproape în mijlocul unei ploi de vară.

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Pereții universului

Imi plac oamenii. Îmi place să vorbesc cu oamenii pentru că fiecare dintre ei, chiar și cei mai șterși și toxici, e o scînteie care poate arunca un pic de lumină asupra lumii în care trăiesc. Și eu am ca principală ocupație, deși nu mă plătește nimeni pentru asta, încercarea de a-mi da seama pe ce lume trăiesc. Din ce sînt făcuți pereții universului, ce e dincolo de ei. Da, mai ales ce e dincolo de ei. Încep însă să-mi dau seama că nu trebuie să bat miliarde de ani lumină pînă la marginile universului ca să bat în pereții lui sperînd să-mi răspundă cineva. Nu, răspunsurile sînt mult mai aproape, pentru că fiecare individ este un portal prin care o altă realite irumpe în realitatea noastră de zi cu zi. În termeni filozofici, transcendentul comunică cu imanentul prin om, acest loc unde eternitatea se întîlnește cu timpul, cum zicea Kierkegaard și după el Heidegger. D-asta îmi place să citesc, pentru că pot sta de vorbă cu oameni, cu cei mai luminați dintre noi. Dar peste tot sînt luminați, nu doar în cărți, de aceea îmi place să vorbesc cu oamenii, să-i iscodesc întrebîndu-i ei în ce cred și cum văd ei lumea. Din simplă lene, ca să nu fiu nevoit să bat tot amarul acela de drum pînă la pereții universului în care oricum nu știu dacă aș putea să bat. Cum să bați în ceva ce nu există?

Haos pur

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.