Ce vremuri trăim domnule, ce vremuri!

Probabil toate generațiile din istorie au trăit cu sentimentul că trăiesc vremuri extraordinar de interesante, la fel cum fiecare individ trăiește cu impresia că e buricul pămîntului și că e extrem de interesant.

Dar vremurile pe care le trăim astăzi sînt absolut fascinante și devin din ce în ce mai interesante cu fiecare zi. Astăzi oamenii nu mai își amintesc panica ce cuprinsese întreaga lume înaintea de lansarea celui mai mare accelerator de particule construit vreodată, din cauza zvonurilor ca e posibil să apară vreo gaură neagă care să ne înghită pe toți. Zvonurile erau dezmințite de oamenii de știință serioși, dar mulțimilor le-a plăcut întotdeauna gustul senzaționalul, chiar dacă senzaționalul însemna în cazul ăsta frica de sfîrșitul lumii.

Adevăratul senzațional se produce însă abia astăzi, cînd experimentele se derulează în liniște, lăsate în pace de presa de scandal care a plecat de la CERN probabil dezamăgită că nu a venit sfîrșitul lumii pe care ar fi vrut să îl relateze în direct. Experimentele sînt programate pentru zece ani, din cîte știu eu, iar energia la care sînt ciocnite particulele crește trepate, astfel încît cele mai spectaculoase rezultate sînt programate să apară mai tîrziu. Totuși, în urma ciocniri anumitor particule subatomice, deja s-a obținut ceva asemănător cu supa originară (quark-gluon plasma-despre care ziceam eu astăzi pe Facebook că vreau să mă scald în ea, dar statusul meu n-a creat niciun ecou pe acolo) plin care se plimbă cele mai elementare particule, așa cum existau ele, cred fizicienii, imediat după Big Bang.

Tot zilele astea, niște astronomi au folosit un telescop al cărui nume l-am uitat, pentru a face niște observații absolut uimitoare. După ce au îndepărtat lumina care de la vine de la stelele mai apropiate, astronomii au ajuns la concluzia că ce se vede în fundal sînt primele stele din Univers, aflate acum la vreo treisprezece miliarde de ani lumină (cam cît se crede că are Universul). A privi cu telescopul pe cer înseamnă efectiv a privi înapoi în timp. Oamenii ăștia, avînd un telescop suficient de mare, cred că au reușit să vadă chiar începutul Universului.

Și asta vine odată cu experimentul de la CERN unde cu ajutorul LHC-ului (Large Hadron Collider) fizicienii se uită tot la începutul universului, dar la nivel cuantic, adică micro, spre deosebire de cei care privesc cerul, adică la nivel macro.

Dacă nici astea nu sînt vremuri extraordinare, atunci n-au existat niciodată vremuri extraordinare și e puțin probabil să existe vreodată.

De ce vor oamenii să-l omoare pe Dumnezeu?

Succesul răsunător  al teoriei evoluției prin selecție naturală, cunoscută și ca darwinism, se datorează nu doar fosilelor descoperite odată cu era industrială, cînd tunelele săpate încoace și-ncolo au scos la iveală vestigii ale așa-numitei istorii naturale. Ce vreau să spun e că nu se datorează doar faptelor științifice în general. Odată cu epoca aburului, omenirea, sau cel puțin o parte din ea, a răsfulat ușurată, ca o locomotivă, că în sfîrșit există o teorie care explică viața, ba chiar pe noi înșine, fără să facă apel la Dumnezeu. Ar fi greu de spus ce au oamenii cu Dumnezeu în general, dar probabil cea mai mare problemă e aceea că nu L-a văzut nimeni niciodată și că uite în ce lume plină de suferință trăim, deși se spune că Dumnezeu e bun. Dar, deși un copil care nu și-a văzut niciodată tatăl nu are deloc motive să se îndoiască  de faptul că are într-adevăr un tată, omenirea pare înclinată, cel puțin în ultimele două sute de ani, să facă tot ce-i stă în putere pentru a-și demonstra orfanitatea.

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple. Chiar dacă ai o teorie biologică care explică satisfăcător din punct de vedere științific istoria vieții, nu ai rezolvat deloc problema paternității, pentru că mai există și fizica, cel puțin. Biologia nici măcar nu explică cum a apărut viața, ci cum s-a transformat odată ce a început să existe. Din cîte știu eu, toate teoriile care înearcă să explice apariția vieții se lovesc probabilități atît de mici încît matematicienii le numesc imposibilități. Dar problema cea mai mare nu e asta. Să presupunem că o teorie acceptabilă despre cum a apărut viața va cîștiga premiul Nobel în 10 sau 20 de ani. Asta nu ar însemna deloc că s-a rezolvat problema paternității. Ba chiar a rămas neatinsă.

Biologia se ocupă în general cu materia organică, dar materia organică reprezintă molecule, celule etc. Toate astea sînt făcute din atomi și există într-un univers material. Fizica e știința care se ocupă cu studiul universului și materiei: cum a început Universul să existe? Ce e atomul? Din ce e făcut nucleul? Dar electronul? Dar gluonul? Dar quarkul? Fizica a ajuns la concluzia că universul material e în sine un mare mister. Ca să existe, e nevoie de funcționarea perfectă a cel puțin patru forțe fundamentale (gravitația, forțele nucleare slabe și tari, electromagnestismul).

Să presupunem că la un moment dat ceva a explodat și că deodată, din nimic, ceva a început să existe (Big Bang-ul). Dar ca materia să ajungă să fie ce este astăzi și ca materia organică, deci viața, să fie posibilă, era nevoie ca cele patru forțe fundamentale să existe și să acționeze. Cine le-a reglat așa de perfect astfel încît să permită formarea elementelor ușoare din cele grele și așa mai departe? Dacă gravitația ar fi fost un pic mai puternică, Universul ar fi rămas o îngrămădire de materie. Dacă ar fi fost un pic mai slabă, nu s-ar fi închegat niciodată un sistem solar și așa mai departe pentru toate cele patru forțe fundamentale.

Cînd a apărut evoluționismul pe scena gîndirii, mai exact darwinismul, cei care voiau să scape definitiv de Dumnezeu au exultat. Dar astăzi își dau seama că s-au bucurat prea devreme. Ca explicație la întrebarea cine a reglat așa de fin ceasurile universului astfel încît la un moment dat cineva din universul ăsta să poată întreba cît e ceasul? a fost inventat pricipiul antropic. Principiul ăsta are două forme, una moale și alta tare. Dar pe scurt el spune că din moment ce există cineva azi care să pună întrebarea, înseamnă că, oricît de improbabile, condițiile universului, forțele fundamentale și alte constante fizice etc, s-au întîmplat să fie favorabile vieții.

Dar matematicienii bat  pe umărul principiului antropic și îi atrag atenția că din punct de vedere statistic probabilitatea lui e atît de mică încît e imposibil. Acum ajung la ceea ce m-a făcut de fapt să scriu tot textul ăsta așa de lung încît iar n-o să-l citească nimeni. Ca să rezolve problema și ca nu cumva să fie nevoie să recunoască Creatorul, unii oameni de știință apelează la forma tare a principiului antropic și spun că există un număr atît de mare de universuri paralele, poate un infinit, și că dintre toate universurile astea, din moment ce sînt atît de multe, un infinit poate, nu pare așa de greu de crezut că unul s-a întîmplat să fie chiar al nostru, favorabil vieții.

Ce e interesant de observat, trist și comic în același timp, e că unii oameni de știință sînt dispuși să inventeze o quasi-religie bazată pe o peudo-știință, doar ca să nu fie nevoiți să stea față în față cu Creatorul. Cred că la ei se referea Apostolul Petru cînd spunea: Căci īnadins se facnu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămānt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apeiCăci a postula un număr infinit de unviersuri paralele ca să-l explici pe al tău e cît se poate de neștiințific. Știința pleacă de la observații și în asta stă toată frumusețea și puterea ei. Dar nimeni n-a văzut niciodată măcar un alt univers paralel, nu mai zic un infinit, deși anumite teorii din fizica cuantică par să deschidă ceva portaluri înspre așa ceva.

Și în momentul în care oamenii ăștia sînt confruntați cu neștiințificitatea teoriei lor se vede cu adevărat în ce ape se scaldă. Unul dintre cei mai activi susținători ai principiului antropic tare a spus că ipoteza universurilor paralele infinite e cel puțin la fel de bună ca ipoteza unui Creator. Dacă se vede undeva dorința morbidă a umanității de a-și ucide Tatăl, se vede aici, în dispoziția fiilor oamenilor de a-și da la schimb Părintele Atotputernic pe un număr infinit de universuri paralele infinit mai puțin norocoase decît al nostru.

Bolidul

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.