Nea Stan și Kierkegaard

În urmă cu mai mulți ani, un vecin beligerant obișnuia să arunce peste gardul bunicilor mei resturile fermentate de la cazanul de țuică. El voia din tot sufletul să facă rău și chiar credea că face. Știu că voia să facă rău pentru în copilărie mi-a otrăvit cel puțin un cîine, și cu tataie a avut mereu de împărțit cîte ceva. Bunicul meu e un om bun, nu și-a pus inima în pericol luîndu-se la ceartă cu el, l-a lăsat să arunce linișit gălețile pline de prăștină puturoasă la noi în curte. Astăzi am cules cu tataie o găleată mare de prune din niște pruni mici și prodigioși care crescurseră pe lîngă gard. Știi unde sînt prunii ăștia, m-a întrebat tataie. Nu știam. Din prăștina pe care o arunca nea Stan peste gard, era plină de sîmburi.

M-a inundat atunci bucuria de a vedea încă o dată confirmat adevărul unor vorbe spuse de Kierkegaard. El spunea că doar Dumnezeu poate să facă bine cu adevărat, pentru că doar El poate să urmărească pînă la cap firul cauzal al acțiunii Lui. Noi oamenii sîntem mai orbi. Putem să vrem binele sau răul, și intenția noastră e de o importanță absolută, dar doar pentru noi și soarta noastră temporală și cea eternă. Pentru că odată ajunsă în lume, adică odată scăpată din mînă și intrată în fluxul cauzal cvasi-infinit al lumii (care pentru Dumnezeu e transparent ca o lacrimă, dar pentru noi e o masă vîscoasă de nămol în care nu vedem dincolo de oglinda propriului ochi), intenția noastră se poate transforma în orice, inclusiv în opusul ei, după cum ilustrează foarte bine povestea cu vecinul meu, care vrînd să facă rău, a făcut să crească o pădure de pruni roditori din care mamaia face gem de cîteva veri bune.

Tot Kierkegaard este cel care mi-a spus pentru prima dată că în ciuda tuturor aparențelor, există pe lume o dreptate fundamentală care înghite toate nedreptățile. Poate o să spun altă dată mai mult despre asta. Pînă atunci, chiar și faptul că odată semănată, sămîța răului se poate transforma în bine, mi se pare o dovadă foarte bună pentru dreptatea asta care, știu, pare destul de greu de observat la prima vedere.

Ada sau anuda

Știu, nu se  scrie așa. Se scrie a da sau a nu da, dar n-am putut să mă abțin. De cîteva zile bune vreau să scriu despre chestia asta care mă rîcîie în fiecare zi cînd ies din casă, aici la București. Doar la București mi se întîmplă asta, deci s-ar putea spune că ce scriu acum o să aibă un oarecare ecou la bucureșteni și poate și unii din alte orașe mai mari, deși din cîte știu eu nicăieri nu e mai rău ca aici.

Problema care face mersul pe stradă un chin, pe care de altfel îl ador, mersul pe jos în București și în orașe mari în general are ceva greu de explicat, probabil doar un Proust ar putea să spună ce (am mers pe jos în New York pînă am rupt o pereche de teniși, nu vă mint), e cerșetoria. Sigur, o să ziceți că problema e deja rezolvată. Am văzut toți Filantropica, știm cu toții că există o mafie a cerșitului, că a da înseamnă a încuraja și contribui la menținerea și dezvoltarea fenomenului și așa mai departe.

Dacă ar fi așa de simplu, aș putea să dorm și eu liniștit, dar nu e. În primul rînd, nu toți cerșetorii din București au pește, sau cum s-o chema dictatorul personal al cerșetorilor, știu că nu se cheamă pește, dar am căzut iar in ispita sunetului. Există oameni care mor de foame în jurul nostru, la doi pași de noi, oameni pe care leul sau covrigul nostru îi poate face fericiți pentru o oră măcar. Și eu n-am absolut nicio îndoială că prima noastră datorie, mai mare decît oricare alta, e să ne facem fericiți unii pe alții. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, a spus cel mai mare maestru al omenirii. Am face bine să-L ascultăm și să vedem ce voia să spună, dacă vrem să avem habar de lumea pe care  trăim și să ne fie bine pe ea. Și am înțeles dincolo de orice îndoială un lucru, că binele meu e dependent de binele celor din jur. Dar despre asta poate mai mult altă dată. Acum vreau să nu mă pierd de cerșetorii mei, cum mai fac cîteodată cu parantezele mele imposibile. Și cine e aproapele? Păi oricine trece pe lîngă mine pe stradă și întinde mîna. De aici dilema mea, cum să trăiești în București, unde la fiecare colț de stradă întinde cineva mîna, și să fii în același timp uman, adică să-ți iubești aproapele? O cale ar fi să faci investigații în fiecare caz particular, și să dai cui merită. Dar de unde atîta timp și energie? Și în plus, oricît de bine aș investiga eu, tot există riscul să mă înșel și să judec greșit. Bineînțeles că nu poți să dai în stîng și-n dreapta fără discriminare, ar însemna să ajungi sărac lipit într-o săptămînă, dacă nu erai deja, și ar mai însemna și să te lași dus de nas de niște șmecheri josnici. Nu, să te dizolvi fără discernămînt în mizeria din jur nu e o soluție. Trebuie să ne păstrăm capul pe umeri, e cea mai prețioasă posesiune a noastră.

O altă cale ar fi să nu dai bani, ci doar mîncare. Opțiunea asta ar merita discutată mai în profunzime. Știu mulți oameni cu suflet bun care o practică. Dar pînă la umră nici asta nu e o soluție. Adică, să zicem că toți cerșetorii din București ar accepta mîncare (ceea ce desigur nu e cazul), asta ar însemna că în fiecare zi trebuie să pleci cu o geantă plină de bunătăți de acasă. Eu aș putea să fac chestia asta, car în fiecare zi o geantă imensă după mine. Măcar e drăguță, așa mi s-a spus. În fine, iar mă pierd prin genți. Problema e serioasă. În fiecare zi refuz în medie cinci, șase cerșetori, adică îi ignor ca și cum n-ar fi oameni, ca și cum ar fi niște obiecte, niște roboți programați să cerșească, ceea ce mă face și pe mine un robot surd și fără suflet. Din cînd în cînd îți mai permiți să duci pe un înfometat la McDondalds, să zicem, dar dificultatea mea acum vine din faptul că încerc să găsesc o soluție care să îmi permită să trăiesc în fiecare zi în acord cu mine însumi și cu lumea din jur, și evident că nu pot să duc pe cineva la McDonalds în fiecare zi. Probabil că sînt prea exigent, probabil că nu ne cere nimeni mai mult decît să fim umani din cînd în cînd, nu? Nu! Nu poți să fii uman doar din cînd în cînd, idealurile sînt niște stăpîni exigenți și absoluți.

Știu că nu există soluție ușoară. Poate nu există nicio soluție decît încă o revoluție care să eradicheze sărăcia, dar știm bine că așa ceva nu e posibil pe lumea asta. Mai degrabă și mai posibil ar fi să vină sfîrștul lumii așa cum o știm noi acum și în locul ei să se instaureze un alt tip de realitate în care dreptatea și dragostea să domnească fără rest! Asta, da, e mai posibil, dar pînă atunci?

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Draci cu chip de om

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Dreptatea nu-i de pe lumea asta

Nu avem nevoie de legi scrise ca să știm ce e bine și ce e rău, pentru că în fiecare dintre noi este implantat un cod moral care ne spune ce e bine și ce e rău. Și cu toate astea, în lume mai mult rău decît bine, mai multă nedreptate decît dreptate. Asta înseamnă fie că răul e mai la îndemînă, mai ușor de făcut decît binele, fie că pur și simplu e preferat. Oriare ar fi motivul, în lumea noastră binele e sufocat de rău, iar dreptatea e mai mult o vorbă frumoasă decît o realitate. În teorie, societatea ține dreptatea la loc de cinste, dar în practică nedreptatea triumfă frecvent.

Law abiding citizen, tradus foarte nefericit în limba română motivat să ucidă, e un film despre managementul dreptății într-o lume nedreaptă. E un film frumos, îl recomand. Poate un pic prea mult sînge la un moment dat, dar se ia. Foarte bine jucat și foarte bine legat, în ciuda poveștii ușor neverosimile pentru că, oricît de deștept ar fi un om, îți vine greu să crezi că un oraș  întreg ar ajunge să se teamă de el. Și nu mă tem la genul ăla de teamă pe care o are lumea pentru un primar prost.  Finalul dezamăgește, dar cu toate astea filmul face toți banii. E vorba de un om care nu mai poate să rabde nedreptatea și încearcă să dărîme sistemul justiției. Cei care se gîndesc că e vreun thriller judiciar, se înșeală. Tipul ăsta vrea să demoleze sistemul cu bombe, și aproape reușește, așa că înainte de orice altceva, e un film de acțiune, cum se zice, deși eu încă n-am văzut film fără acțiune. Poate doar unu sau două de la Tarkovsky, atîta tot, în rest toate filmele sînt de acțiune.

Lucrînd cumva în umbra mașinii judiciare, acea mașină care face, desface, împarte, mestecă și rumegă dreptatea, nu puteam să nu observ și eu, chiar dacă mai mult indirect, că sistemul judiciar nu doar că nu e perfect, dar are numeroase boli. Și grave. Atîta timp cît mașinile astea vor fi formate din oameni, vor fi bolnave, pentru că oamenii sînt bolnavi. Asta nu înseamnă că aș recomanda vreun sistem făcut din roboți. Roboții poate nu sînt bolnavi, dar cu siguranță sînt morți. Problema e, în condițiile astea, cum să trăiești drept într-o lume strîmbă și mai ales de ce să faci chestia asta.