E lung Pămîntul, ba e plat, și e cu ghiavoli presărat

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Anunțuri

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.