„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Cu tăvălugul prin Alaska

Imagine

Duminica trecută, după un weekend petrecut în cabana (sau cabina) din imagine, am oprit, aproape împotriva voinței mele, într-un magazin cu tot felul de chestii. Cum aproape toate lucrurile bune ni se întîmplă împotriva voinței noastre, am găsit în magazinul respectiv o carte despre cultura nativă din Alaska. Cartea este proiectul unui fotograf pe nume Roy Corral care s-a plimbat peste tot prin Alaska, cît e ea de mare (și e foarte mare!), prin sate izolate și uitate de lume, unde a încercat să imortalizeze ultimele vestigii ale unei culturi care nu e deloc imortală.

Modernitatea este, simplu spus, perpetua înlocuire a unor lucruri cu alte lucuri, cu lucruri noi care se doresc mai bune decît cele vechi. Lucrurile noi pot fi bune, și de cele mai multe ori chiar sînt, dar lucrurile vechi sînt mult subestimate în zilele noastre. Nu e deloc întîmplător că America, una dintre cele mai moderne țări din lume, e responsabilă de dispariția atîtor culturi indigene. Dispariția culturilor era inevitabilă, a indivizilor însă nu era, dar asta e altă poveste.

Încercarea de a păstra în fotografii ceva ce a fost odată o formă de viață, are în ea un element tragic pe care nu sînt capabil să îl descriu așa cum ar merita. Tragicul ăsta, la fel ca orice tragic serios, se învecinează foarte mult cu comicul: fotografia, care e o tehnologie și o formă de artă modernă, încearcă să salveze tocmai ceea ce modernitatea însăși a distrus. Ironicul și comicul se țin mai mereu de mînă și au întotdeauna tragicul în apropiere.

Uitîndu-mă la fotografii și cititind cîte ceva din cartea asta  (Alaska native ways- what the elders have taught us) în timp ce ne îndreptam înspre Anchorage printre munții din Alaska pe care niște linii multi-etajate de nori îi făceau să pară mai frumoși decît altă dată, a început să mă posede sentimentul tragic că sînt și eu o particulă în tăvălugul nimicitor al modernității- citind despre o cultură pe moarte în timp ce admiram peisajul care a dat viață respectivei culturi: ironic, comic, tragic. Nu neapărat în ordinea asta.

Imagine

Baby on (snow)board

Acum cîteva zile eram la o pîrtie de schi de aici din Anchorage. Din păcate, eram doar în vizită, adică eram doar un turist care admira peisajul, fără să profit de el în modul alunecos în care ar fi trebuit să profit. La un moment dat văd pe pîrtie o mogîldeață, adică un schior atît de mic încît nu puteam să cred că e cu adevărat un schior. Părea să fie un schior de jucărie, un schior în miniatură, un schior pe care s-a jucat cineva cu un shrinking gun sau ceva asemănător. Era de fapt un pui de schior, un pui de om, un schior care nu putea să aibă mai mult de cinci ani, deși ar fi putut să aibă chiar patru.

Aluneca încet, atent, poate un pic crispat, adică fără mișcările armonioase, similare unui dans, pe care le face un schior experimentat, dar în orice caz arătînd că știe foarte bine ce face. La puțin timp după ce a ajuns jos, un bărbat s-a apropiat încet din spatele lui, exact cu mișcările de schior experimentat pe care încercam să le descriu mai devreme, și l-a luat în brațe din spate. În momentul ăla am fost copleșit de un sentiment pe care mi-ar fi mult mai greu să-l descriu decît mi-ar fi să descriu mișcările celui mai experimentat schior din lume. Totul se reducea pînă la urmă la faptul simplu că  aș fi vrut să fiu eu în tabloul ăla.

Despre întrebări și alți demoni

Am descoperit azi, din greșeală, un text de care uitasem cu totul. Dacă nu ar fi fost numele meu acolo, doar cu greu mi-aș fi amintit că a fost scris de mine. Există un tip de plagiat pe  care nu pot sa-l numesc altfel decît cinstit, care se întîmplă așa: auzi undeva o idee și după o vreme uiți că ai auzit-o în altă parte și ajungi să crezi, sincer, că a fost ideea ta. În cazul ăsta am trăit exact inversul acestui plagiat cinstit, adică am uitat cu totul de paternitatea unui text pe care l-am scris acum nu mai mult de un an de zile. De alte paternități pînă acum nu m-a acuzat nimeni pînă acum că am uitat.

Textul ăsta a fost răspunsul unei provocări venite din partea Universității București și se pare că a reușit cît de cît să îi răspundă, pentru că a fost postat pe site-ul oficial al Universității, adică aici. De fapt a fost un fel de competiție în care puteam să cîștig înscrierea gratuită într-o asociație științifică sau cam așa ceva (îmi imaginez că n-a fost foarte strînsă, pentru că am cîștigat). Cine o să aibă răbdarea să îl citească o să își facă o idee despre ce a fost teza mea de doctorat.

Despre întrebări și alți demoni

Ianuarie 2012

Titlul tezei- Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?

Granița dintre întrebările științifice/de cercetare și alte tipuri de întrebări nu e întotdeauna ușor de trasat. Întrebările științifice trebuie să țintească spre realități ce pot fi într-un fel sau altul observate, atinse. Atingerea poate să fie directă, ca în cazul unui chimist care amestecă substanțe reactive și urmărește rezultatul sau indirectă ca în cazul fizicianului care deduce/atinge expansiunea universului pornind de la radiația de fond și alte observații intermediare. Sociologia are și ea realitățile ei care pot fi atinse direct dar are și unele care trebuie deduse, ghicite, interpretate pornind de la observații intermediare. Demersul meu s-a plasat, fără îndoială, în această a doua categorie.

Întrebările pe care mi le-am pus au luat naștere oarecum de la sine în contextul unei biografii care, după ce în anii anteriori fusese caracterizată de mult prea multe certitudini, era acum din ce în ce mai nesigură de propriile temelii. Certitudinile la care mă refer erau, desigur, de natură religioasă, iar erodarea lor a început în adolescență odată cu expunerea la materiale științifice, la istoria și realitatea contemporană a (altor) religii, fiecare propunînd certiutini la fel de “sigure” ca ale mele, dar care aveau dezavantajul de a fi în contradicție cu acestea. Chestionările mele inițiale au fost așadar înainte de orice altceva auto-chestionări cu o foarte pronunțată dimensiune existențială. Am pornit, în limbaj postmodernist, situat sau angajat. Avînd în vedere preocuparea lui Weber pentru neutralitatea axiologică a omului de știință, mi se părea evident că pentru marele sociolog angajarea sau situarea, chiar dacă nu le numea așa, erau inevitabile, de unde și necesitatea unui efort înspre neutralitate.

Întrebările mele au început prin a fi mai degrabă neștiințifice/nesociologice, atît prin maniera puțin riguroasă în care erau formulate, cît mai ales prin obiectul lor, obiect care era cu totul dincolo (totaliter aliter), căci viza însemnătatea ideii/conceptului/entității/ființei pe care o numim Dumnezeu cu realitatea socială contemporană. Întrebarea originară, în măsura în care o mai regăsesc astăzi intactă în memorie, pornea de la observația filozofică a lui Nietzsche că Dumnezeu este mort și chestiona validitatea acestei afirmații în contextul unei modernități în care Dumnezeu nu părea să fie cîtuși de puțin mort. Deși porneam de la premiza că afirmația lui Nietzsche, deși filosofică, avea un conținut sociologic substanțial, căci se referea la o schimbare radicală survenită în universul social occidental, riscam să mă rătăcesc într-un labirint filosofic, al istoriei religiilor și poate chiar teologic, labirint în care cineva atît de puțin pregătit ca mine cu siguranță s-ar fi pierdut definitiv. Profesorul Vlăsceanu a fost cel care, în calitate de îndrumător oficial, mi-a atras de la bun început atenția asupra necesității unei cotituri cît mai rapide și cît mai radicale înspre un teren sociologic solid.

A te întreba “ce înseamnă Dumnezeu?” înseamnă a păși simultan într-un teren sociologic, filosofic și teologic (ca să numesc doar cîteva “terenuri”). Filosofic, întrebarea are în primul rînd o dimensiune ontologică (ce este, cum este, dacă este). Teologic, întrebarea vizează în primul rînd relația dintre Dumnezeu și lume și nu poate face de concepte ca “revelatie”. Sociologic, sensul și natura întrebării cu privire la ce înseamnă Dumnezeu, deși mai dificil de surpins, este inextricabil legată de religie[1], despre care Peter Berger spune că, orice altceva ar mai fi, este în primul rînd o construcție socială. Altfel spus, a vorbi sociologic despre Dumnezeu înseamnă a observa și înțelege cum este ideea de Dumnezeu trăită într-un anume context social la un moment dat.

Ideea că știința și religia sînt în conflict e una destul de larg împărtășită astăzi, și la o privire retrospectivă realizez că și asupra mea a avut în trecut o influență decisivă, deși astăzi, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile stau altfel. Astfel, încercînd să formulez o întrebare de cercetare, mi se părea cel semnificativ loc social unde pot verifica dacă Dumnezeu e mort sau viu ar fi în cadrul elitelor științifice, pornind de la premiza implicită că știința ar reprezenta punctul culminant al modernității occidentale. Dacă aș fi găsit urme ale lui Dumnezeu prin universurile simbolice ale celor care în mintea mea de atunci reprezentau un fel de întrupare a științei înseși, asta ar fi însemnat că Dumnezeu nu e mort. Invers, dacă Dumnezeu ar fi fost cu totul absent în acest loc, altfel spus dacă elitele științifice nu ar fi deloc religioase, asta ar însemna că Dumnezeu e mort. Chiar și astăzi sînt tentat să privesc ca foarte semnificativ în contextul disputei sociologice despre relația dintre modernitate și religie (despre care la un moment dat am aflat că în sociologie are nume de cod “teoria secularizării”) faptul că unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX au fost religioși, unii dintre ei chiar în mod convențional, adică aderau la ceea ce are fundamental tradiția iudeo-creștină.

Cam în acest stadiu mă aflam înainte de experiența suedeză făcută posibilă de bursa doctorală POSDRU al cărei norocos beneficiar am fost. Șase luni la Universitatea Uppsala, sub îndrumarea binevoitoare și răbdătoare a prof. Grace Davie de la Universitatea Exeter, UK, unul dintre cei mai influenți sociologi ai religiei europeni, au produs o semnificativă schimbare de perspectivă asupra problemei și a întrebărilor de cercetare. Astfel, de la întrebări despre “moartea lui Dumnezeu” am ajuns să chestionez pluralismul religios (ce și cum este acesta? Care este impactul lui asupra vieții religioase în modernitate?). La nivelul ideilor, schimbarea de direcție a fost cauzată pe de o parte de lectura lui Peter Berger, pentru care pluralismul era factorul esențial pentru înțelegerea vieții religiose în modernitate, dar care nu ar fi fost posibilă fără îndemnurile blînde și politicoase dar ferme ale prof. Grace Davie, care m-a provocat constant să evaluez și reevaluez relevanța sociologică a întrebărilor mele de cercetare.

Este oarecum ironic că a trebuit să vizitez Suedia și să lucrez cu o profesoară din Anglia pentru a înțelege importanța propriului meu context social, anume cel românesc, pentru unele dintre problemele importante ale sociologiei religiei. Grace Davie mi-a atras atenția că un sociolog bun încearcă să își înțeleagă mai întîi propria realitate socială, contextul său imediat, de unde extrage instrumentele indispensabile pentru înțelegerea lumii care începe acolo unde se termină lumea lui. Astfel, făcînd uz de politețea britanică, prof. Davie a reușit să mute curiozitatea mea de la elitele științifice (un obiect abstract și greu de atins, mai ales de lacineva care abia învăța ce este sociologia), la contextul social românesc.

Dat fiind că Berger mă convinsese cu privire la importanța pluralismului religios pentru înțelegerea dinamicii vieții religioase în modernitate, a fost oarecum firesc ca următorul set de întrebări de cercetare, mai sociologice decît cele anterioare, să vizeze pluralismul religios în România.

Grace Davie a primit cu un anume entuziasm ipoteza mea că în România pluralismul religios, fiind un fenomen tînăr sau chiar pe cale de a lua naștere, oferă ceea ce eu am numit o perspectivă proaspătă asupra impactului pluralismului religios asupra vieții religioase. Așadar, întrebările mele de cercetrare vizau acum existența, natura și impactul pluralismului religios asupra vieții religioase din România, întrebări care au ghidat cercetarea pe care am realizat-o în localitatea Țigănești din sudul țării. Dacă întrebările au fost eficient implementate în cercetare sau dacă cel puțin am încercat să le răspund, e o cu totul altă întrebare. Cert este că am sfîrșit prin a dedica cercetarea empirică aproape în totalitate încercării de a descrie natura și dinamica pluralismului religios dintr-o localitate situată într-o zonă unde ortodoxia pretinde a deține monopolul sau măcar ceva apropiat de un monopol. Întrebările cu privire la impactul pluralismului asupra intensității vieții religioase au devenit secundare din rațiuni practice, în ciuda faptului că rațiunile teoretice le acordau prioritate.

Concluziile mele, deși contestabile în multe feluri, pretindeau a fi găsit o corelație pozitivă între pluralismul religios și viața religioasă, oferind astfel suport unei teorii de sorginte americană (teoria alegerii raționale) despre care chiar Grace Davie argumentase că nu este aplicabilă în alte contexte sociale decît cel american unde a luat naștere.

Însemnătatea și finalitatea cercetării mele, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, au sfîrșit prin a sta în primul rînd în descrie și poate chiar explica peripețiile pluralismului religios într-un teren despre care părerea aproape unanim acceptată este că îi este ostil. Ce s-a ales, pînă la urmă, de întrebările mele despre moartea lui Dumnezeu, de avîntul meu inițial (idealist și de un optimism mai degrabă copilăresc) care căuta, situat cum era, să contribuie la marea dezbatere teoretică despre natura relației dintre religie și modernitate? Eforturile mele au căutat pînă la final să unească, în formularea profesorului Vlăsceanu, într-un continent o multitudine de întrebări și fapte insulare. Dacă am sfîrșit prin a mă regăsi pe insula pluralismului religios din localitatea Țigănești, avînd în spate doar iluzia că am reușit să încropesc un continent legat de semnificația teoretică a pluralismului religios pentru înțelegerea vieții religioase în modernitate rămîne, desigur, o întrebare deschisă.


[1] Mă amuz copios cînd îmi amintesc cum , încercînd să schițez un proiect de cercetare,  îmi propuneam să mă ocup sociologic de conceptul de Dumnezeu  și relația lui cu lumea de azi dar refuzînd să îmi plasez demersul în sociologia religiei, față de care simțeam o anumită reținere pe care astăzi nu mi-o pot explica decît prin ignoranță în raport cu scopurile și metodele acesteia. Sau poate simțeam că limitîndu-mă la sociologia religiei, cercetarea mea ar fi pierdut din relevanță. Din nou, un gînd care astăzi mă face să mă amuz dar să mă și rușinez de mai-tînărul-meu-sine-științifi. Sau mai bine zis neștiințific.

Pentru cititorii eroici care au citit tot și au ajuns aici, dar și pentru cei care doar au trecut cu privirea peste text și au ajuns tot aici, să spun că acesta e ultimul post pe care îl mai scriu din Romania, pentru că mîine plec în Anchorage, Alaska, SUA. Am primit un job acolo (pot să zic job, doar plec in America) și o să fiu acolo cel puțin trei ani, poate mai mult dacă totul merge bine. Traversez pentru prima dată oceanul. Sper să n-am experiența lui Pi, deși cred că m-aș descurca binișor și eu dacă aș fi nevoit să împart o plută cu un tigru.

Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Înspre lumea cealaltă

În primăvară, mai exact în aprilie, am primit un loc de muncă undeva foarte departe, hăt tocmai în Anchorage, Alaska. Motivele pentru care am acceptat au fost multe, prea multe ca să le enumăr. Să zic doar că voiam efectiv să trăiesc într-o altă lume. Dacă Pămîntul e lumea, atunci  Alaska e pe partea cealaltă a lumii, şi trăgînd un pic retoric de cuvinte se poate spune că e pe lumea cealaltă. Faptul că face parte din Statele Unite, chiar dacă e despărţită geografic de acestea de Canada, care nu e mică, a însemnat că a trebuit să aştept aprobarea federală pentru viza mea. Angajatorul mi-a dat locul de muncă, dar dreptul de a sta şi de a munci în State nu putea să mi-l dea el. Aşa că am aşteptat pînă acum. Uneori cu nerăbdare, alteori cu un pic de frică, dar întotdeauna cu determinarea că e unul dintre cele mai bune lucruri care ar putea să mi se întîmple. Poate cu excepţia unui cîştig la loterie. Dar există atîtea exemple că o sumă colosală de bani cîştigată brusc dăunează foarte grav sănătăţii psihice, încît se poate spune că oricine nu cîştigă la loterie se poate considera un norocos.

Sau cu excepţia dragostei, care m-a ocolit cu încăpăţînare pînă la treizeci de ani. Ăsta da, ar fi un noroc! Cînd eram mai mic îmi plăcea să speculez cu privire la numărul de femei care ar putea fi „sufletul meu pereche”. Mi s-a părut întotdeauna extrem de copilăresc să crezi că există un singur suflet pereche pentru tine. Dacă ar fi aşa, probabilitatea să îl întîlneşti ar fi atît de mică (poate sufletul tău pereche e în China) încît ideea de suflet pereche n-ar mai fi altceva decît o glumă cosmică şi proastă. Eu ziceam că există cîteva mii de suflete pereche potenţiale, împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform printre cele şapte miliarde de muritori de pe tot globul. Am treizeci de ani şi încep să mă conving că n-o să găsesc niciun suflet pereche pe lumea asta, adică în România. La urma urmelor am avut la dispoziţie treizeci de ani pentru asta, şi nu doar că nu am găsit unul din cele cîteva mii de suflete pereche, dar nici măcar ceva care să se apropie cît de cît de ce înseamnă asta nu am avut norocul să găsesc. Ceea ce înseamnă, în virtutea unui raţionament care probabil nu are altă virtute decît că e optimist, că cele cîteva mii de suflete pereche ale mele sînt împrăştiate prin alte părţi ale globului. Faptul că mă mut pe partea cealaltă a globului n-are cum să dăuneze, deci, probabilităţii realizării cvasi-minunii statistice care ar fi întîlnirea unuia dintre sufletele pereche. Şi e întotdeauna aproape o minune sau chiar o minune în toată regula să întîlneşti un suflet pereche, chiar dacă sînt mii, nu unul singur.

Cornel Dărvăşan, realizatorul emisiunii Viaţa la Superlativ pe postul Speranta TV, m-a sunat duminică să mă invite la emisiunea lui. Desigur că am acceptat cu bucurie şi am început încă de atunci să am emoţii pentru miercuri seara, adică peantru aseară (n-am anunţat nici pe blog nici pe Facebook că o să fiu în direct la televizor -nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că ar fi ceva lipsit de eleganţă în asta -tocmai mie, personificarea însăşi a lipsei de modestie!). Chiar a doua zi după ce m-a sunat Cornel, adică luni, am aflat că am primit aprobarea federalilor, deci primisem viza. Mă rog, tehnic încă n-am primit viza, pentru că n-am ajuns încă la Ambasada Americii. Asta mi s-a părut puţin ironic, deşi nu ştiu dacă ironic e cel mai potrivit cuvînt, pentru că emisiunea lui Cornel era tocmai despre asta: de ce să plecăm sau de ce să nu plecăm din ţară.

Se ştie că românii pleacă din ţară. Au plecat cîteva milioane în ultimii douăzeci de ani şi multe alte milioane ar vrea să plece, dar n-au fie ocazia, fie curajul ca să profite de ea. Dar de vrut, mulţi vor. Şi despre asta e vorba: de ce vrem să plecăm sau de ce am vrea să rămînem? Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar preşedintele (Băsescu) ne-a spus odată să plecăm, dacă nu ne convine cum merge treaba aici. Şi mie, cel puţin, nu-mi convine deloc. Şi pentru că am ocazia, plec. Cu puţin noroc, n-o să mă întorc niciodată.