Posts Tagged ‘soare’

earth

Ați încercat vreodată frustrarea de a trebui să stai de vorbă cu cineva care crede, din tot sufletul crede, că Pămîntul e plat? Eu am încercat, și încerc același tip de frustrare de fiecare dată cînd stau de vorbă cu cineva care crede că nu e nimic așa de special în legătură cu noi, că omul e doar un animal printre alte animale și plante.  Florile și pisicile au un suflet la fel ca al nostru, și noi nu sîntem decît niște paraziți, niște păduchi în blana unui cățel cosmic. Mă uit în ochii celui care îmi spune asta și îmi văd acolo propriul suflet. Și mă întreb, fremătînd de indignare sfîntă, ea nu îl vede pe al ei? El nu îl vede pe al lui?

Pentru mine, a încerca să argumentez că omul este într-adevăr o creatură de alt fel, o creatură despărțită de restul naturii de un spațiu calitativ infinit condensat în capacitatea lui de a spune Eu și apoi Tu, este la fel de frustrant ca a încerca să argumentez că Pămîntul e rotund și se învîrtește de miliarde de ani în jurul soarelui. Pentru mine, faptul că omul este o creatură care nu trăiește doar pe Pămînt, ci își trage seva din mai multe dimensiuni, din care vine și înspre care urcă sau coboară, e la fel de limpede ca lumina zilei și ca faptul că Pămîntul se învîrte în jurul soarelui de unde vine lumina zilei.

Dar astăzi tocmai acest adevăr suprem este atacat din toate părțile.

Astăzi, lumea este măturată de un val anti-uman. Viața pe Pământ este în pericol, cu privire la asta numai orbii ar putea să aibă îndoieli.

În exterior. Din cauza schimbărilor climatice și a ignoraților diabolici care ar putea să le recunoască și să înceapă astfel procesul de salvare. Și, într-un sens, și din cauza noastră, care trăim în bule mici și oarbe, inconștienți sau nepăsători la adevărul că bula mare nu este decît suma bulelor mici. Și din cauza războaielor mici și a celui mare care de cînd am inventat bomba atomică ne pîndește din toate colțurile lumii cu ochii aprinși ai iadului radioactiv.

În interior. Pericolul din interior e mai mare decît cel din exterior. Pericolul din interior e mai mare în primul rînd pentru că astăzi interiorul nu mai există. Și nici diavolul. Cea mai mare victorie a răului nu este aceea de a fi convins lumea că nu există un diavol. Un diavol, oricît de mare, deștept, rău și înfricoșător ar fi, e pînă la urmă doar un diavol. Nimeni nu are nevoie să creadă în diavol, pentru nimic. De fapt, vai de cei care cred în diavol! Pe cînd interiorul…a nu crede în interior înseamnă a-l anihila, a-l face imposibil. Și odată cu el, toate lucrurile care sînt în el și care sînt el, substanța lui: libertatea, dragostea, credința.

Astăzi lumea este măturată de un val anti-uman, adică de un val anti-interior. Ni se spune din toate părțile să trăim în exterior. Știința ne spune asta, această regină curvă, curvă pentru că a trădat regele, adică omul, pe care îl înșeală astăzi cu obiectul, care este singurul ei rege și soț adevărat. Astăzi, ni se spune că în lumina propriei deșteptăciuni, binele și răul s-au topit ca untul la soare. Că binele și răul sînt complicate, mai complicate decît toată fizica secolului douăzeci și la fel de relative, asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Dar de la a recunoaște relativitatea și complexitatea inextricabilă a ceva și pînă la arunca la coșul de gunoi această pereche de cuvinte care descrie axa cea mai esențială pe care se mișcă ființa umană, nu există pas pe care cineva să îl poată face onest și legitim, nu în lumina soarelui adevărului. Și nici în lumina întunericului nopților umanității, cum a fost Holocaustul, cum a fost Rwanda, cum este astăzi Aleppo. Istoria e făcută mai mult din nopți decît din zile.

Priviți, de exemplu, la ce s-a întîmplat zilele astea în Berlin, și veți vedea, dacă priviți atent, dincolo de exterior, că am dreptate. Oricine se poate îmbăta ca un porc din cînd în cînd, dar nu oricine ajunge să își abuzeze copilul sau să lovească din spate femei tinere ce coboară nebănuitoare scările. Binele și răul curg prin noi ca două rîuri adînci, și noi stăm pe plaja dintre ele, nedeciși, stropindu-ne cînd cu apa unuia, cînd cu a celuilalt, afundîndu-ne piciorul azi pînă la gleznă în unul, mîine pînă la genunchi în celălalt. A te arunca cu totul într-unul dintre ele este decizia ultimă a omului. Am spus că omul stă pe plaja dintre aceste rîuri care curg separat, dar nu te grăbi să mă acuzi că am uitat relativismul, tot eu am spus și că ambele rîuri curg în om, nu în exteriorul lui.

Uita-te la     acest video      și în timp ce te uiți adu-ți aminte că lumea este într-adevăr plină de oameni, dar nu și de camere de supraveghere. Pentru fiecare rău văzut și cunoscut, cu atît mai mult pentru fiecare rău filmat, există un milion de rele mai mai mici sau mai mari, necunoscute și neștiute de nimeni.  În acest video se văd limpede ochii de iad ai fiarei din interior. În această  înregistrare, și în restul lumii care e plină de oameni și de faptele lor zilnice, stă dovada acelui adevăr suprem pe care sîntem astăzi prea deștepți ca să-l mai putem crede, anume că existența în întregul ei este înainte de orice altceva o pendulare între bine și rău. Miza acestei afirmații nu este una intelectuală. Intelectualii au abandonat de mult nava. Miza acestei afirmații este viața. Viața ta și a mea și a noastră împreună.

Astăzi am tăiat un frasin împreună cu bunicul meu. Aseară mi-a venit din senin să sar în tren și să fug din București. Astăzi a fost senin și aproape cald aici la Vîrtoape. Nu știu la București. Nici nu mă înteresează. De ce m-ar interesa, dacă nu mai sînt acolo. M-am felicitat pentru decizia inspirată de a sări în tren și a veni acasă. În sufletul lui, m-a felicitat și bunicul, pentru că aștepta de mult o mînă de ajutor să taie frasinul. Astăzi am tăiat prima dată cu drujba. (E mult mai ușor decît pare-toate lucrurile sînt mult mai ușor decît par atunci cînd le apuci de coarne) Am tuns crenguțele, am scurtat crengile, am împărțit trunchiul frasinului în bucăți tocmai bune pentru spart cu securea. Toate astea sub razele binevoitoare ale soarelui. Și bineînțeles, și de data asta,  ca și în alte ocazii cînd soarele și-a arătat brusc fața din spatele unei pături groase de nori, am luat-o personal. Soarele își arăta fața ca să mă vadă pe mine, ca să mă încălzească pe mine. E minunat să poți lua un răsărit de soare personal. Și tu poți s-o faci, nu e deloc greu. E mai ușor decît să tai cu drujba. Existența în întregimea ei e personală- de la cea mai mică particulă elementară pînă la cea mai mare gaură neagră de la capătul universului. Astăzi lumea a uitat asta. Astăzi nu mai e nimic personal. Nici măcar persoanele. Totul e obiectiv. Totul e științific. Totul e număr. Totul e mort. Dar putem să ne aducem aminte. Tot ce trebuie să facem e să ne uităm drept în ochii soarelui și să-i facem cu ochiul. Negreșit ne va răspunde. Asta e tot.

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Mitt Romney pierde nicio ocazie de a gafa grav. Poate nu grav, de fapt una dintre ultimele lui gafe e extrem de amuzantă. La un moment dat vorbea despre accidentele de aviație și și-a manifestat nedumerirea că în avioane nu există  ferestre care se pot deschide. Pe care, eventual, fumătorii să poată scoate mîna cu țigara păcătoasă, adaug eu. Sigur că afirmația asta nu e demnă de cel care e la un pas de a deveni „cel mai puternic om din lume” (sintagma cel mai des folosită cu referire la președintele Statelor Unite ale Americii) și că un Richard Dawkins, care e faimos pentru ura și disprețul față de religie și credincioși, să pună gafa asta pe seama mormonismului lui Romney. Așa se face că Dawkins a ajuns să facă apeluri disperate la populația SUA, implorîndu-i să voteze cu Obama, ca nu cumva viitorul președinte al Americii să fie unul care ia de bun ce a scos un șarlatan dintr-o pălărie acum o sută și ceva de ani (vezi istoria mormonismului și a lui Jospeh Smith).

Îmi închipui că e foarte greu să fii în pantofii lui Dawkins zilele astea, pentru că nici Obama nu e chiar după inima lui cînd vine vorba de Dumnezeu și religie. Și Obama e un credincios practicant, pentru că altfel n-ar avea nicio șansă să ajungă președintele Americii, dar dintre două rele, Dawkins se vede nevoit să îl susțină pe cel mai mic. Și cînd vine vorba de religie, Obama e un rău mai mic decît Romney, după părerea lui Dawkins.

Oricum ar fi, algerile o să vină și o să treacă, însă ura pasională a lui Dawkins față de religie și disprețul față de credincioșii de orice fel, o să rămînă. Nu veșnic, pentru că Dawkins nu crede în niciun fel de veșnicie. După părerea mea, Dawkins nu are prea multe merite, dar îl are pe acela de a fi scris o carte care s-a vîndut în milioane de exemplare (The God Delusion). Delusion e un termen psihiatric, care după cîte înțeleg eu face referire la o distorsiune bolnăvicioasă a realității. Ideea de Dumnezeu ar fi, după Dawkins, proiecția unui astfel de mod bolnăvicios de a percepe realitatea, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decît aceea că toți cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sînt niște bolnavi psihic. Lăsînd la o parte evaluarea asta a mea, care poate e prezumțioasă și exagerată, cartea lui Dawkins e de-a dreptul amuzantă. Aproape niciun ateu serios nu s-ar identifica cu glumele deocheate pe care Dawkins vrea să le facă să treacă drept argumente valide. De exemplu, la un moment dat el spune că dacă Dumnezeu ar exista, existența lui ar trebui să producă efecte materiale, perceptibile cu anumite instrumente, ca soarele sau alte stele, de exemplu. Eu personal mă declar K.O. prin moarte de rîs la o asemenea afirmație. Dar ce e cu adevărat amuzant e că un comedian, Marcus Brigstocke, spunea că înainte să citească cartea lui Dawkins era ateu, dar după ce a citit-o a devenit agnostic. Și probabil dacă o să mai citească chestii scrise de Dawkins, o să devină creștin în toată regula.

Evident, nu doar eu îl găsesc pe Dawkins amuzant. Căci nu-mi vine să cred că tocmai un comedian l-ar lua în serios. Dacă totuși l-a luat în serios, raționamentul lui Brigstocke nu poate fi decît următorul: din moment ce cineva anunță că Dumnezeu nu există, pornind de la premize atît de amuzante ca Dawkins, atunci e aproape imposibil ca El să nu existe.

Asta îmi aduce aminte de o glumă care se face pe seama lui Dawkins, prin care se atrage atenția asupra fundamentalismului său anti-religios prin parafrazarea celebrei fraze islamice (Există un singur Dumnezeu și Mohamed e profetul lui): Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui.

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Începe recensămîntul. Nu mi-ar fi trecut prin cap să pomenesc cuvîntul ăsta pe blogul meu dacă nu aş fi aflat cu stupoare că există oameni care cred că recensămîntul ăsta e „diabolic”, „opresiv”, „abuziv” etc. etc.,  că e, cu alte cuvinte, orice altceva decît ceea ce e în realitate, adică cel mai important eveniment statistic din viaţa unei ţări. Recensămîntul este nimic altceva decît un instrument  de cunoaştere, un instrument prin care noi  ne cunoaştem pe noi înşine mai bine: cîţi sîntem, ce vîrste avem, ce nivel al educaţiei, cu ce ne ocupăm şi aşa mai departe. Sigur, într-o ţară ca România, unde sînt foarte mulţi cei care cred că soarele se învîrte în jurul pămîntului şi nu invers, era de aşteptat să apară unii care să creadă că recensămîntul e un instrument al diavolului sau al unui stat opresiv şi malefic. Sper totuşi că specia asta întunecaţi la minte să nu fie foarte numeroasă, deşi sînt mulţi indicatori care sugerează contrariul.

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Cîteodată lucrurile se potrivesc de minune. Copacul e tocmai acolo unde ai tu nevoie de umbră. Altă dată, însă, copacul e cu  doi metri mai departe de locul unde ai vrea tu să fie umbră și atunci îți vine să-ți blestemi zilele și să mori, ca Iona. Eu sînt acum la umbra unui copac pe faleza din Galați, însă umbra o să mă părăsească curînd. Ar fi fost minunat ca pomul ăsta să aibă coroana mai stufoasă și să fie doi metri mai încoace. Dar nu e. Și eu o să rămîn în curînd cu ochii în soare și o să fiu nevoit să-mi caut altă umbră.

Ieri scriam despre Dîmbovița eternă iar azi aș putea să scriu despre Dunăre, dar n-am chef căci nu prea sînt în apele mele. Aseară eram în Cișmigiu cu o carte în mînă și citeam liniștit pînă cînd lîngă mine s-au așezat patru adolescenți, mai exact trei adolescente și un adolescent, vopsiți roșu aprins în cap și cu cercei peste tot, știți genul. Vorbeau tare și beau bere iar scena a culminat cu adolescentul aruncînd cutia de bere peste umăr, probabil într-un gest care i se părea lui a fi de mascul alfa. Mă rog, poate avea dreptate. Doar că eu am început să fierb de indignare că trebuie să împart orașul cu astfel de exemplare ale faunei urbane (vezi demersul celor de la Guerrilla de acum ceva timp în care încercau să identifice cît mai multe specii ale acestei faune). Așa că după vreo două minute de fierbere, am decis să mă ridic și să iau cutia de bere de unde o aruncase javra alfa (pardon, cîinele alfa sau alpha dog-că tot a venit vorba dacă nu ați văzut filmul Alpha Dog, puneți mîna sau ochiul și vedeți-l, îmi aduc aminte că mi-a făcut o impresie puternică  cînd l-am văzut). Am așezat cutia pe banca care mă despărțea de haita de adolescenți dezlănțuiți și am continuat să citesc. Bineînțeles că nu am rămas neobservat și una dintre adolescente care probabil nu era așa de convinsă de supremația cățelului alfa cu pricina s-a ridicat și a pus cutia în coșul de gunoi unde îi era locul.

Realitatea pe care o producem noi țoți și care se cheamă realitate socială, este radical diferită de realitatea naturală, adică aceea a materiei neînsuflețite, prin aceea că este reflexivă. Adică, realitatea socială nu e ceva dat, ca structura atomului sau relieful sau compoziția chimică a solulului sau  gravitația etc., ci e produsă și transformată permanent de actorii care o compun. Așadar, deși avem impresia că lumea în care trăim, aia compusă din oameni și din produsele lor (obiceiuri, instituții, cultură, mahalale etc), e un univers fix la care trebuie să ne adaptăm, realitatea e că prin micro-gesturile noastre sîntem adevărate motoare care contribuim activ la transformarea ei. Asta înseamnă că ce am făcut eu cu cutia aia de bere, deși nu va schimba mare lucru, poate afecta într-o anumită măsură mentalitatea de mahala a maidanezului alfa și poate va arunca mai puține cutii cu bere pe iarba verde din parc. Știu, realitatea e plină de javre murdare. De exemplu, chiar acum, căutînd umbra asta la fel ca mine, un tip scuipă într-una, metodic și constant. Are o față de prost și mi-e grață de el, dar din păcate nu mă pot duce să-i culeg flegmele de pe jos  și să i le lipesc pe față.

O să încerc să-mi îndrept gîndurile către lucruri mai frumoase. De exemplu la faptul că săptămîna viitoare o să-mi susțin teza de doctorat în catedră sau că sînt nevoit să mă rup de cele mai frumoase cinci luni din viața mea de pînă acum. Dar parcă ultima chestie nu e chiar frumoasă. Eh, cine mai știe ce e și frumosul ăsta. Oricum dispare pe zi ce trece dintre noi. La fel ca dragostea, credința, speranța și alte realități demodate.

PS: Sînt tentat să-i fac o poză izvorului nesecat de flegme din spatele meu, dar mi-e teamă să nu-i devin țintă.

PPS: Mi s-a terminat bateria înainte să apuc să postez. În momente d-astea îmi doresc să am și eu un MacBook la care să țină bateria șapte ore. Dar chiar și în momentele astea prețul MacBookurilor (6-8 mii de lei unul de 13 inch) mi se pare nesimțit de mare. Avantajul faptului că nu am apucat să postez atunci e că acum, la cîteva ore, pot să fac observația că umbra la care mă refeream la începutul postului n-a fost așa de trecătoare cum credeam eu din cauză că anticipasem greșit traiectoria soarelui pe cer. Și metaforic și nemetaforic. La vreo trei ore după ce am început să scriu, umbra era încă acolo, răcoroasă și deasă.

Peter Berger, unul dintre cei mai mari sociologi ai religiei în viață (care, în viața personală, e și un soi de luteran liberal), scria că, orice altceva ar mai fi religiile (deci punînd între paranteze posibilitatea ca ele sa fie revelații divine, așa cum pretind), ele sînt în primul rînd construcții omenești. Tot ce este sub soare e construcție omenească (indiferent dacă mai este și altceva în afară de aceasta) și asta spune tot atît despre fragilitatea ei constitutivă, cît și despre deșertăciunea ei ultimă (M-am uitat și iată că tot ce se face sub soare e deșertăciune și goană după vînt, zice Eclesiastul). Asta înseamnă că orice realitate suprasolară, în măsura în care se face simțită în cea subsolară, va fi în mod inextricabil împletită cu aceasta. Asta nu înseamnă că transcedentul este cumva neputincios în a se manifesta ca atare, nealterat de contactul lui cu impuritățile cărnii și contingentul imanentului. Înseamnă doar că astăzi, poate pentru prima dată în istorie, am devenit conștienți de această împletire și semnificația este una serioasă pentru oricine își propune să fie religios fără să uite că are cap, așa cum îmi propun eu.

Iată, de exemplu, cum poate lua naștere o sectă. Îmi închipui că membrii ei nu se  vedeau drept membrii unei secte, ci membrii poporului ales, singurii care au adevărul etc. La urma urmelor, asta e condiția subiectivă de posibilitate a oricărui grup religios: a crede fără urmă de îndoială că tu ai dreptate și tot restul lumii e rătăcit.

Exemplul e comic, extrem și probabil i se poate atașa o serie întreagă de calificative care îl fac prea îndepărtat de realitate ca să fie relevant. Și cu toate astea, el e adevărat. Mai bine zis a fost. Detaliile îmi scapă acum, dar este vorba de o sectă din Rusia Evului Mediu, bazată pe citirea greșită a unui cuvînt din Evanghelii. În loc de iscopito, care înseamnă salvare, ei citiseră oscopito, care înseamnă castrare. Așadar, ei citeau toate textele din Scriptură care spuneau că Iisus a venit să aducă salvarea, ca și cum ar spune că El a venit să aducă castrarea. În consecință, toți membrii ei se castrau. Să tot fii femeie în secta aia! Îmi închipui că le era extrem de greu să atragă noi membri, deși se pare că secta avut o oarecare amploare.

Acum, departe de a fi adevărat ce spunea Freud despre zei în general, că sînt simple proiecții ale psihicului uman (afirmația lui se voia științifică, dar e la fel de neștiințifică ca orice afirmație religioasă), este adevărat totuși că nu există zeu care să nu fie într-o anumită măsură contaminat de omenesc. Ceea ce face cu totul justificabilă și vital de necesară insistența unor teologi germani mai recenti (de exemplu Karl Barth) pe ideea că Dumnezeu, orice altceva ar mai fi, este înainte de toate totaliter aliter .

Soarele rasarea parcă mai proaspăt ca niciodată, pentru a cine știe cîta oară, doar ca să lumineze o lume pentru care întunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin așa credea Andrei, căci el de mult nu mai vazuse altceva decît lucruri care ar fi trebuit să rămînă veșnic ascunse pentru lumina zilei.

Ține degetul pe trăgaciul mitralierei și așteaptă. Din cînd în cînd, în cîmpul lui vizual apar niște forme mișcătoare destul de bine conturate, solide.  Nu praf si fum, dar totusi, datorita distanței de aproape două sute de metri, aceste forme rămineau  intr-un obscur care îi oferea lui Andrei suficienta libertate pentru a da acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau  sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor adevărate de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, fiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, că mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, luminînd, crea comuniune intre toti si toate cite se află sub el,  și astfel consimțea, incuraja, aplauda ca un spectator cosmic punerea in scena a conditiei umane. Spectacol care, fapt limpede ca lumina zilei, înainte de a fi orice altceva, e tragedie.

Dar Andrei fu nevoit să lase gîndurile deoparte, căci  trebuia să își pună din nou mitraliera la lucru. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Își spunea povești prin care dădea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, însă acestea se spulberau imediat ce mitraliera tacea. Liniștea îl forța acum să se gindeasca la ceea ce, atunci cînd formele apăreau în cîmpul sau vizual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.

Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realizase ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, asa de puternic cum era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci prin luciditatea propriei minți. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura, pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum dar banuia  ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.