Dragoste în ciuda defectelor

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.

Dragoste și egoism

În cele mai rafinate și idealiza(n)te definiții ale dragostei, pe care ni le dăm noi înșine, cum putem și noi, sau le luăm din cărți, filme, povești adevărate etc, dragostea este întotdeauna opusă egoismului. Parafrazînd un cîntec celebru, unde e egoism, acolo nu e dragoste, pentru că dragostea reprezintă mereu uitarea-supremă-de-sine, sacrificiu, abandonare în și pentru celălalt și așa mai departe, ni se spune și ne spunem. Și spunîndu-ne asta, trăim o senzație de înălțare sufletească, mulțumiți fiind că, deși probabil nu o să avem noi înșine norocul să trăim dragostea ideală, am atins-o măcar în principiu, adică în definiție.

Îmi pare rău că trebuie să fiu eu cel care strică un moment așa de înălțător, mai ales că omului modern nu-i e dat să trăiască prea multe momente înălțătoare, din moment ce își petrece viața printre rafturi de supermarket, dar definiția asta a dragostei e cel puțin confuză. E confuză pentru că folosim nediferențiat cuvîntul dragoste pentru mai multe feluri de dragoste.  Grecii aveau patru cuvinte diferite pentru dragoste  (agape, filia, eros, storge) fiecare dintre ele cu sensul lui bine definit. Agape e dragostea ca sacrificiu și abandonare supremă de sine, în timp ce eros e într-un fel opusul ei, adică o dragoste care are în centru tocmai sinele celui care iubește. A ghicit deja toată lumea că dragostea romantică, aceea la care visăm cu toții, e eros. Dragostea romantică este întotdeauna strîns legată de amorul propriu. Așa se explică de ce atunci cînd dragostea romantică, eros, nu e împărtășită, ne simțim ca și cum ni se neagă valoarea umană (sînt cuvintele lui Patapievici din Zbor în bătaia săgeții, pe care le folosește cînd își amintește un episod romantic nefericit din tinerețe).

Unii, mai slabi de înger și intoxicați la maxim cu eros, ajung să se sinucidă, deoarece atunci cînd obiectul iubirii lor pleacă și nu se uită înapoi, pleacă cu o parte din propriul lor sine, și partea asta e direct proporțională cu intensitatea sentimentului. Astfel, trezindu-se singur, părăsit de iubire, respectivul se simte jefuit și de propriul sine iar a pune capăt vieții cărnii i se pare doar o simplă formalitate. E trist că în momentele alea eroul nostru nu-și dă seama că ce îl face să se simtă atît de lipsit de valoare nu e dragostea pentru o altă persoană, ci dragostea pentru el însuși. Faptul ăsta e foarte elocvent ilustrat de unele întrebări pe care și le pun toți îndrăgostiții nefericiți:  ce are ăla/aia și nu am eu ? Nu sînt destul de frumos/deștept/bogat  pentru tine ? De ce nu iubește?  și așa mai departe. În toate întrebările astea și altele similiare accentul cade întotdeauna pe eu-ul celui care nu e iubit.

Că e bine sau că e rău, asta nu știu, dar că așa stau lucrurile cînd vine vorba de dragostea romantică, adică de eros, e un fapt indiscutabil. Adică, egoismul e o parte esențială a dragostei romantice, iar dacă are sens vreodată să vorbim despre dragoste necondiționată, în niciun caz nu are sens să vărbim despre dragoste necondiționată atunci cînd vorbim de eros, pentru că eros este dragostea prin definiție condiționată : iubesc ca să fiu iubit, ador ca să fiu adorat la rîndul meu, iar dacă nu sînt iubit și adorat, atunci, dacă stau mai prost cu sinele, am șanse să mă sinucid, iar dacă stau mai bine trec repede peste cel/cea  care nu-mi răspunde la iubire și adorare și încerc să găsesc pe cineva care o va face. Deși poate unora li se va părea o descriere trivializatoare și care aruncă stelele în noroi, nu e nici mai mult nici mai puțin decît o lege a naturii…dragostei. A dragostei romantice, mai exact.

Dacă așa stau lucrurile, și așa stau, concluzia este că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie respectat ca atare. În dragostea romantică nu-mi este permis să mă gîndesc mai întîi la binele tău, să mă însor cu tine din milă etc, pentru că făcînd astfel, adică neglijînd egoismul sau nedînd Cezarului ce al Cezarului, ca să zic așa, încalc legile naturii dragostei iar asta are întotdeauna ca rezultat un dezastru. Dacă cineva prelungește o relație din milă, va observa că, deși momentan amînă suferința celuilalt, nu face altceva decît să își prelungească propria nefericire și să contribuie la agravarea suferinței celuilalt, care mai devreme sau mai tîrziu va exploda. Doar dacă cineva alege să joace rolul unui sfînt toată viața, să își ignore, adică, propria nefericire, are șanse să îl ferească pe celălalt de suferință. Însă prețul plătit e propria nefericire și nici măcar de rezultat nu poți fi sigur, pentru că în dragoste nasul funcționează ca în niciun alt departament al existenței iar partenerul  îți poate mirosi ipocrizia.

Concluzia, care se impune singură, e că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie pe primul loc. Adică, trebuie să mă asigur de la bun început că tu mă poți face pe mine fericit/ă, pentru că nu mai astfel voi fi și eu în stare să te fac pe tine fericit/ă. Pentru cei care aleg să se agațe de o definiție greșită a dragostei, confundînd pe eros cu agape, rezultatul inevitabil este, mai devreme sau mai tirziu, ipocrizia și apoi dezastrul.