Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Un vagabond autentic

Mi s-a mai spus că, printre altele, aș fi și narcisist. Insist să resping această clasificare: după orice definiție cît de cît riguroasă a narcisistului, eu nu sînt așa ceva. Recunosc, ca orice om sau poate un pic mai mult decît orice om, sînt sensibil la ce cred ceialți despre mine (dacă sînt frumos sau urît, deștept sau prost, bun sau rău etc), dar narcisistul e tocmai opusul: e prea ocupat cu sine însuși ca să mai  aibă timp  și de ce spune lumea despre el.

Ca dovadă că nu doar că nu sînt narcisist, dar că pot să mă dispensez de buna părere a lumii în ceea ce priește aspectul meu fizic, am arătat poza asta în care mi se pare că n-arăt deloc bine.  O arăt nu pentru că sînt masochist ci pentru că imortalizează o întîlnire foarte intersantă.

Acum cîteva săptămîni mă plimbam prin Tineretului cu niște prieteni. De la distanță mi-a atras atenția un tip  cu o bicicletă și multe bagaje și care era vizibil beat. Nu l-am băgat imediat înseamă, aveam eu propriile mele bagaje pe cap și pe suflet, ca să-mi pese prea mult de ale lui. Doar că puțin mai tîrziu ne-am intersectat cu el pe una dintre alei.

Eu sînt un tip foarte curios, așa că m-am apucat s-l iscodesc. Am stat de vorbă cu schizofrenici, și m-am ars foarte rău, dar n-am invățat nimic. Acum stăteam de vorbă cu cineva care nu vorbea românește și abia se ținea pe picioare de beat ce era. Sigur, conversația nu era ușoară- în primul rînd pentru că engleza lui nu era prea bună și în al doilea pentru că omul era mort de beat. Poate engleza nu îi era bună pentru că era mort de beat. Oricum, l-am întrebat de unde vine și unde se duce etc. Răspunsurile lui, vă puteți imagina, nu erau deloc coerente. Mi-a spus că a fost în 3o de țări cu bicicleta lui, că s-a scris în ziare despre el, că l-a înșelat și părăsit nevasta și alte chestii.

Multe dintre lucrurile spuse de el păreau incredibile. Însă era o anumită seriozitate în toată prezentarea lui care pe mine m-a convins. Bagajele erau foarte mult și aranajte în mod profesionist pe bicicleta pe care, de fapt, n-ai fi dat prea mulți bani. Și în plus mi-a arătat niște poze cu el și cu bicicleta lui făcute undeva în Ierusalim. De asemenea mi-a arătat poze cu fosta lui nevastă, cea care îl părăsise. Era o femeie frumoasă și uitîndu-mă la el puteam să înțeleg de ce l-a părăsit. Mai ales acum că era nespălat de nu știu cînd și beat mort. Oricum, probabil că femeile frumoase îi părăsesc întotdeauna pe bărbații urîți . Probabil li se pare că  e un fel de nedreptate să își irosească frumusețea pe un singur bărbat, cînd sînt atît de mulți care ar vrea să se bucure de ea. Femeile, orice ar altceva ar mai avea sau n-ar mai avea, au o inimă bună.

Bun, dar să termin povestea. Eu eram fascinat de această apariție noctunră și beată din Tineretului, în timp ce prietenii mei erau mai degrabă sceptici și suspicioși. Pe mine mă fascina omul ăsta pentru că mi-l imaginam dincolo de apariția murdară și beată care era în momentul ăla. Pentru el, mersul pe bicicletă prin lume devenise la un moment dat o opțiune existențială. Ceva ceva ce noi, oamenii normali la cap, nu putem să  înțelegem. Viața trebuie să constea în mers la școală și într-un job bun și într-o casă frumosă cu o mașină frumoasă parcată în curte; dacă e suficient de mare-dacă nu, la poartă.

Există un tip de oameni pe lumea asta (despre  care eu am scris într-o carte de care acum mi-e rușine dar care se găsește cu rușine cu tot la raftul de sociologie al BCU ) pe care eu i-am numit vagabonzi autentici și care, în tradiția hipioților anti-sistem din anii șaizeci, optează la un moment dat pentru un altfel de viață. O viață, desigur, mizerabilă, dar care are loc într-un univers paralel. Un univers cu totul alte reguli, valori, scopuri- o altă lume pe lumea asta. E o lume, care oricum altcumva n-ar mai fi, e o lume liberă.

Sigur, e o lume dură și lipsită de confort. Pînă la urmă asta e ceea ce ne oferă societatea: siguranță și confort. Dragoste, delectări estetice și cunoaștere poți să găsești și pe drumuri. Sau mai ales pe drumuri. Problema noului meu prieten era acum că voia să își întindă cortul dar îi era frică să nu îi fure cineva bicicleta. Mi-a dat de înțeles că ar aprecia foarte mult dacă aș putea să îl ajut să găsească un loc unde să își pună lucrurile și să își întindă cortul în siguranță. Nici un duș n-ar fi fost rău, desigur.

În momentul acela a început în mintea mea o luptă. Ar fi fost minunat să îl pot ajuta pe omul ăsta pe care îl idealizam ca pe un fel de cavaler al libertății pe bicicletă sau ca pe o ilustrare exemplară a tezei mele cu privire la vagabondul autentic, dar…

Întotdeauna cînd trebuie să faci bine, riști sau pierzi ceva. Binele nu e niciodată gratis, pentru că, după cum ne spune principiul numărul unul al economiei, there is no such thing as free lunch. Bun, eu chiar nu aveam un spațiu unde să-l pot primi pe călătorul acesta turmentat. Nu stau la curte, din păcate. Dar ceva aș fi putut să fac…Sigur, dacă îl luam acasă, riscam tot felul de lucuri. Dar oare cît de mult aș fi cîștigat?!  În plus, chiar îi eram dator, pentru că eu mă bucuram de întîlnirea cu el și uite, acum mă laud cu ea pe blog. Cumva, îi eram dator și eram perfect conștient de asta. Așa că i-am dat niște bani și i-am spus să îi ia ca pe un fel de cinste din partea mea (avusese deja parte de multă cinste în seara respectivă). Îl întrebasem și mi-a spus că situația lui e mai degrabă proastă din punctul ăsta de vedere, așa că a luat banii. Dar i-a luat cu un fel de resemnare și dezamăgire, pentru că aștepta mai mult de la mine.

Și eu așteptam mai mult de la mine, dar am fost, aproape ca de fie care dată, prea fricos ca să fac ceva frumos și mi-am cumpărat conștiința cu o bancnotă

 

Un om negru în negru

N-am mai fost la IMAX de la Avatar. Pînă în seara asta, cînd am fost la Man in Black 3. Auzisem că filmul ăsta merită văzut doar pe IMAX, și așa este. Cu excepția experienței vizuale imersive (pentru o experiență cît mai imersivă eu recomand un loc undeva în rîndurile 6-9), din filmul ăsta nu afli mare lucru, în afară de faptul că fotomodelele sînt o specie de extratereștri, nu oameni.

Unii bărbați au avut întotdeauna presimțirea că femeile ar fi o specie străină sau că nu ar fi de pe Pămînt, de exemplu cei care spun că femeile sînt de pe Venus sau poeții atunci cînd le descriu ca pe ființe nepămîntene, cerești etc. etc., dar uite, din MIB3 am aflat că chestia asta e valabilă doar pentru fotomodele. Și mai e o glumă care mie mi s-a părut bună. Will Smith fură o mașină, după ce sare înapoi în timp în 1969. E oprit de poliție pentru simplul motiv că e un negru care conduce o mașină prea scumpă pentru un negru. După ce le aplica celebrul bliț cu funcție de resetare a minții, le spune așa: Și data viitoare  cînd vedeți un negru într-o mașină scumpă să nu mai presupuneți că e furată doar pentru că e condusă de un negru. Deși e adevărat că eu p-asta am cam furat-o…

Acestea fiind spuse, n-o să mai spun decît că aștept cu sufletul la gură Batman: Dark Knight Rises, pe care o să-l văd prima dată la IMAX și apoi în săli obișnuite, de cîte ori o să simt nevoia. Asta pentru că pe lîngă experiența vizuală fabuloasă, cum sînt sigur că o să fie, Batman o să fie o experiență pentru suflet și pentru intelect, iar acest fel de experiențe trebuie repetate. Pentru că experiența vizuală e mereu la fel, din moment ce te uiți la același film, dar cea intelectuală și afectivă diferă, pentru că deși filmul e același, tu nu mai ești același de la o vizionare la alta.

Oscar Wilde zicea undeva că viciul suprem e superficialitatea. Dacă ținem cont că asta vine de la un tip care gustase din plin dintr-o mulțime de vicii, trebuie să fie o chestie serioasă. Rămînînd în sfera IMAX: tot ce e vizual, ca vizualul trece și e ieftin ca orice viciu; dar ce e mai mult decît vizual, cum o să fie Batman: Dark Knight Rises, adică ce se ridică la înălțimea sufletului și a minții, merită așteptat cu sufletul la gură.

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Permis de conducere=permis de port-armă

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

Cocalar sau fenomenolog?

Liiceanu scria undeva că BMW seria 3 e maşină de fenomenolog iar seria 5 de recuperator. Din păcate nu am la îndemînă linkul către textul lui Liiceanu, care e delicios în felul lui şi, cel puţin pentru mine, surprinzător.  Asta pentru că descrie ceea ce am putea nimic idila filosofului care l-a tradus pe Heidegger în româneşte, cu maşina lui. Dacă BMW seria 3 e maşină de fenomenolog, nu ştiu, însă există un consens aproape generalizat că un BMW seria 3 înscris în Bulgaria e maşină de cocalar.

Eu sînt un tip care prin facultate îl mai citea pe Heidegger şi ştie cîte ceva şi despre Husserl, părintele fenomenologiei. Am şi BMW, deci pînă aici toate bune. Doar că eu am un BMW înscris în Bulgaria, ceea ce mă face ipso facto cocalar. Întrebarea existenţială par excellence pentru mine este deci următoarea: ce sînt eu: fenomenolog sau cocalar? Adevărul e că nu sînt nici una nici alta, dar a fost amuzant să pun întrebarea.

Mi-ar plăcea să încerc o analiză fenomenologică a realităţii în care posesorii de BMW-uri înscrise în Bulgaria sînt cocalari, dar nu cred că sînt în stare de aşa ceva. Aş putea face o cercetare sociologică (acum cîteva zile am primit titlul de doctor în sociologie, deci sînt sociolog) despre caracteristicile posesorilor de BMW-uri înscrise în Bulgaria (caracteristici demografice, comportament în trafic, etc)  dar nu cred că ar finanţa nimeni o asemenea cercetare şi nici pe mine nu prea mă trage inima. Mai ales că aş face şi eu parte din universul cercetării (o problemă metodologică veşnic prezentă pentru sociolog, dar care îm cazul ăsta ar fi extrem de accentuată)

Înţeleg de ce posesorii de maşini înscrise în Bulgaria sînt văzuţi prost. Lumea are impresia că ăştia sînt de fapt nişte parveniţi în lumea automobilelor. Sînt percepuţi ca şi cum ar fura din plăcinta virtuală a acestei lumi. Dacă vrei BMW, trebuie să îţi permiţi şi banii de taxe, zice raţionamentul. Dacă nu îţi permiţi să plăteşti taxele, n-ai ce căuta cu maşina aia pe drum. Bun, pînă aici sînt de acord. Doar că nu e asta toată povestea. Faptul că există atîtea maşini înscrise în Bulgaria se explică nu atît de mult prin cocalarismul şi parvenitismul intrinsec poporului român (sau cel puţin anumitor pături mai puturoase ale lui), ci, întîmplător, printr-o teorie sociologică destul de influentă zilele astea. E vorba de teoria alegerii raţionale. Simplificînd foarte mult, ea spune că individul este un actor raţional care în tot ce face încearcă să îşi minimalizeze costurile şi maximizeze profiturile. O idee destul de simplă şi de bun simţ, de altfel. Aplicată la maşinile înscrise în Bulgaria, ea ne spune că de fapt românii care îşi înscriu maşini în Bulgaria sînt mai raţionai decît cei care plătesc (ridicol de marea) taxă de primă înmatriculare. A înscrie  o maşină înseamnă a-ţi cumpăra dreptul să circuli cu ea, deci e un fel de bun. În continuare lucrurile sînt foarte simple, căci e la fel ca la piaţă. Dacă pot cumpăra dintr-un loc un anumit bun la un preţ rezonabil, de ce să plătesc în altă parte un preţ exorbitant pentru acelaşi bun? Deci atîta timp cît totul e legal, a-ţi înscrie maşina în Bulgaria e la fel cu a alege taraba cu roşiile cele mai ieftine. Eu am fost vara asta la Dobrich unde mi-au făcut un ITP foarte serios (noxe, frîne, lumini etc), mi-am plătit asigurarea şi impozitul, deci cred că sînt în regulă.  De asemenea mi-am luat imediat rovignetă ca să plătesc şi în ţara asta ceva în afară de combustibil.

Sigur, posesorul de maşină înscrisă în Bulgaria trebuie să mai plătească şi altceva. Căci numărul de Bulgaria e un fel de operator matematic care îţi împarte prestigiul asociat cu o anumită maşină (de exemplu BMW) în două. Maşina e un indicator de status social, adică spune ceva de genul: dacă are BMW, probabil are şi o casă frumoasă, o profesie respectabilă etc. În România lucrurile nu stau chiar aşa, căci există nenumăraţi posesori de maşini foarte scumpe (care nu sînt înscrise în Bulgaria!) şi care stau în apartamente mici sau chiar garsoniere şi nu ştiu să scrie şi să citească. În aceste condiţii maşina nu mai este un indicator de status propriu-zis, dar mai păstrează destul de mult din forţa simbolică a acestuia, adică puterea pură de a face impresie asupra semenilor.

Deşi s-a bucurat că a plătit de cinci ori mai puţini bani pentru a-şi înscrie maşina în Bulgaria, posesorul unui astfel de BMW poartă cu sine permanent acest operator matematic care îi înjumătăţeşte impresia făcută. Se poate spune chiar că numărul de Bulgaria echivalează cu un semn minus pus în faţa impresiei, adică în loc să facă impresie, face impresie negativă: uite-l şi p-ăsta cu numere de Bulgaria! Sau: uite-l şi pe cocalaru’ ăsta!

Ceea ce ne aduce la punctul de unde am plecat: ce sînt eu: cocalar sau fenomenolog?

Fenomenolog nu sînt, pentru că n-am făcut cursuri de aşa ceva în afară de cîteva cărţi citite. Iar faptul că am cochetat cu Heidegger nu mă face, desigur, fenomenlog (Liiceanu zicea undeva că îţi trebuie 3 ani doar ca să înveţi jargonul filosofic al lui Heidegger, ca abia după asta să încerci să îl înţelegi-eu doar i-am citit cîteva cărţi pe apucate, inclusiv Fiinţă şi timp pe care am abandonat-o destul de repede, deci nici vorbă de studiu serios). Mi-am luat BMW nu pentru a face impresie ci pentru că e o maşină extraordinar de bună. Nu merit să merg cu ea dacă n-am vrut sau n-am putut să mai dau aproape 2500 de euro pentru o taxă de primă înmatriculare exagerată plus celelalte taxe (care în România sînt mai mari decît în Bulgaria) ? Posibil. Pînă una alta tot ce ştiu e că, conform teoriei alegerii raţionale, eu sînt mai raţional decît toţi românii care, în tradiţionalul spirit mioritic, au ales să îşi cumpere cu o gramadă de bani de cinci ori mai mare decît cea dată de mine în Bulgaria dreptul de a circula cu maşina pe stradă.

Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.