Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Disecția unei iubiri eșuate

Probabil nu se cade să vorbești despre iubire într-o rînă, stînd întins în pat și chinuindu-te să scrii. Dar sînt iubiri și iubiri. E în natura lucrurilor să trăim eșecuri, e de așteptat deci să-l întîlnim și în dragoste. Eșecul, în cazurile cele mai triste și probabil cele mai frecvente, este tocmai împlinirea dragostei. Dar există și eșecuri ale iubirilor neîmplinite, sufocate la jumătatea drumului, cum ar veni.

Trădarea e un astfel de exemplu. La un moment dat, dintr-un motiv sau altul, unul dintre cei doi invită o a treia persoană în cuplu, probabil în virtutea unei lecturi perverse a textului biblic „funia împletită în trei nu se rupe”. Odată cu această a treia persoană, minciuna nu mai e simplu lux sau placere  mitomanică, ci devine strict necesar. Așa că atunci cînd, inevitabil, adevărul iese la lumină, odată cu iubirea pierdută cel trădat trebuie să mai îndure și extirparea unui corp străin despre care el habar nu avea că era un cuțit înfipt în spate, ca să folosesc o metaforă consacrată.

Bun, după toată beția suferinței, omul se trezește și își dă seama că de fapt nu s-a întîmplat mare lucru. Ce s-a întîmplat, de fapt? Înainte de începutul iubirii, era singur. Singur dar nemulțumit în singurătatea lui, căutînd împlinirea în și prin alteritate. La un moment dat, întîmplarea face să întîlnească pe cineva, chiar dacă sîntem tentați să înzestrăm astfel de accidente cu o dimensiune magică, ca și cum totul ar face parte dintr-un mare plan universal. În consecință, inventăm o adevărată mitologie a semnelor din cer și de pe pămînt prin care ceea putea foarte bine să nu fie devine ceva ce nu mai poate să nu fie, domnule. Mistificăm contingența contingentului într-o ceață groasă a necesarului, cum ar veni. Ceața asta se risipește cît ai zice pește la primul vînt venind dinspre marea lucrurilor concrete, care oricum ar mai fi, e înainte de toate pură contingență.

Bun, ai întîlnit pe cineva și începi să te pierzi în respectivul. Începi să construiești ceva, tot un fel de mitologie, în care îl promovezi pe noul venit la gradul de principal zeu al panteonului tău personal. Ehe, dar să nu mă pierd în teogonii. Ce vreau să spun e că procesul îndrăgostirii e cumva analog celui al creației ex-nihilo sau aproape ex-nihilo, în care acolo unde înainte nu era nimic, decît un deșert în care băteau vînturile nispoase ale dorinței în căutarea obiectului ei, apare peste noapte ceva.

Cînd intervine eșecul- și de cele mai multe ori intervine, de fapt intervine atît de frecvent încît ajungem să credem că eșecul e regula iar reușita doar excepția- castelul ni se prăbușește cu zeu cu tot și pe moment, în beția durerii de care ziceam, dărîmarea castelului pe care tocmai noi îl zidisem din nimic, ajunge să capete proporții cosmice. La nivel subiectiv, survine acum mistificarea ultimă și comică, dacă nu ar fi tragică, prin care castelul de nisip cu turnurile lui fragile și cu zeul omenesc întronat în centrul lui, este metamorfozat în Universul însuși și zeul-om care ne-a trădat e confundat cu însuși Dumnezeu pe care ajungem să îl percepem ca pe un dușman. Și toate astea pentru că am uitat. Am uitat faptul elementar că am pornit de la nimic. Că efectiv nu aveam nimic înainte să începem, că tot dezastrul nu echivalează nici pe departe cu vreo catastrofă cosmică ci pur și simplu ne-a readus unde eram înainte de a ne fi apucat să construim castele de nisip și zei.

Mi s-a dărîmat și mie un castel, și abia acum, la cîteva luni după, sînt în stare de o analiză atît de lucidă. La vremea respectivă nu am fost deloc lucid. Din contră, am fost beat. Prieteni buni îmi spuneau că nu mă recunosc, că parcă o iau razna și așa mai departe. Faptul că într-adevăr eram aproape de a o lua razna e garanția mea post-factum că într-adevăr am fost îndrăgostit. Că m-am pierdut, momentan, pe mine nu înseamnă nimic altceva decît că mă pierdusem în zeul omenesc, prea omenesc; și că atunci cînd a dispărut, zeul a fugit, cum ar veni, cu o parte din mine. Asta nu e altceva, mai spun odată, decît garanția autenticității experienței mele și deși mi s-a insinuat că ar trebui să îmi fie rușine de anumite episoade ale reacției mele, nu mi-e deloc. Ce pretenții poți să ai de la un om beat?

Dar acum, treaz fiind, ar fi cu totul inacceptabil să nu văd lucrurile așa cum sînt. Castele de nisip spălate de valurile veșnic harnice ale unei mări care nu face altceva decît ce știe ea mai bine. Ar fi comic să mă mai agăț de turnurile create chiar de mine însumi și care n-au avut niciodată temelie.

Asta nu înseamnă că nu există și alt fel de castele. Chiar dacă eșecul e atît de frecvent încît pare a fi regula, credința mea într-un altfel de castel, creat tot din cărămizile fantomatice ale contingentului, dar reușind printr-o minune să fie transcendent acestuia, supraviețuiește.