La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Eyephone

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

De fapt, anunumiți specialișit au început să vorbească despre sindromul iphone. Unii zic că „iphone users are delusional” – după cum se poate vedea în linkul ăsta  http://news.cnet.com/8301-17852_3-10414356-71.html, care pe scurt înseamnă apărarea fanatică a unei jucării fascinante dar cu numeroase minusuri. Mai exact, înseamnă negarea minusurilor, la fel cum un îndrăgostit neagă orice defect celei care l-a vrăjit.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin Bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.

Cînd vine vorba de film…

Cînd vine vorba de film, comediile sînt pentru mine un gen inferior. Abia dacă le pot numi film. Sînt bancuri filmate. Filmul trebuie să fie mai aproape de viață ca să fie film cu adevărat. Adică trebuie să fie mai degrabă trist, crud, uneori absurd, imprevizibil, incredibil de complicat și banal de simplu în același timp. Așa, ca viața.

Dar asta nu înseamnă că nu-mi plac comediile. Cui nu-i place să rîdă?! Dar prefer oricînd umorul presărat cu artă în dramă. La urma urmelor, umorul și tragedia au rădăcini comune. Cînd filmul face din umor un scop în sine, atunci devine banc.

Un exemplu de umor amestecat foarte bine cu drama, morbidul, sîngele și tensiunea, e Dexter. Nu desenul animat, ci criminalul în serie. Cînd vine vorba de seriale de comedie, Futurama bate orice altceva de departe, pentru mine. Am văzut deja de trei ori toate sezoanele și d-abia aștept să mă apuc a patra oară. Consider timpul prea prețios ca să repet chestii (filme, chiar cărți). Asta ar trebui să spună ceva despre cît de bun e Futurama. Mie, în orice caz, îmi spune. Cînd îl aud pe Bender că se plînge: Oh, I feel so bad I wish everyone else was dead, aproape că mi se arde siguranța rîsului, vorba lui Cartman din South Park.

Recent, mulțumită lui Puiu (uite că scriu iar de tine), am descoperit și eu The big bang theory. Un cuib de tineri supra-dotați, cu doctorate în fizică, care folosesc tot timpul jargonul știinific, poate să fie o priveliște foarte amuzantă atunci cînd intră în contact cu oamenii obișnuiți. Ca de exemplu în relația lor cu Penny, vecina lor foarte frumoasă dar deloc foarte deșteaptă. Unul dintre supra-dotații (intelectual) ăștia visează la ea cam așa: Our children will be smart (gîndidu-se la contribuția lui genetică) and beautiful (gîndindu-se la a ei). Dar colegul lui de cameră îl aduce repede cu picioare pe pămînt: Yeah, not to mention imaginary.

Pentru cine nu știe, multe dintre serialele astea se pot vedea pe cucirca.com.

Nori de zăpadă

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.

Robo-love

Din inepuizabilul Futurama :

Bender (pentru cine nu știe încă, un robot specilizat pe îndoit chestii, de unde și numele) e într-o croazieră pe un Titanic spațial, dar care, ghicim de la început, sfîrșește la fel ca cel oceanic. Aici el întîlnește o contesă de care se îndrăgostește subit iar dragostea lui e, așa cum ar trebui să fie mereu, împărtășită. Dar Bender e un robot sărac, deloc potrivit pentru o robo-contesă, așa că o minte pe aceasta că e și el tot un robot cu ulei albastru. Neavînd cu ce să plătească băuturile de la bar, Bender e bătut și umilit în fața contesei, situație în care e nevoit să își recunoască condiția socială.

Robo-contesa: Don’t worry Bender, I love you for your artificial intelligence and your sincerity simulator!

Cred că puține replici spuse vreodată în vreun serial, animat sau nu, sau chiar lung metraj, reușesc să creeze umor la eficient ca aceasta. Și asta nu e tot, pentru că ce era mai bun a fost păstrat pentru la sfîrșit, cînd Titanicul sfîrșește într-o gaură neagră. Contesa stă agățată de Bender, iar acesta stă agățat  de un escape-pod. Dar motoarele acestuia, în care se afla restul echipajului din Futurama, sînt prea slabe ca să învingă forța găurii negre, căci cei doi roboți sînt grei. Contesa își dă seama de asta și îl roagă pe Bender să îi dea drumul în gaura neagră. Dar Bender nu vrea să îi dea drumul. Nu pot să trăiesc fără tine, spune el.

Robo-contesa răspunde: You have to let me go. You will suffer for a while, but eventually you will find someone else to share your love with. After all, it’s shareware.

Dacă ar fi doar aceste două replici, și Futurama tot ar fi cel mai tare serial animat făcut vreodată. But there s much more where that came from.

PS: Toată lumea și-a dat seama că am scris în engleză doar pentru că în traducere s-ar fi pierdut toate poantele.

Luni, vineri, luni, vineri, vineri, luni

1 0 1 1 0 1 1 0 1 0 0 11 0 0 , zicea  Bender (un robot, pentru cine nu a avut fericirea de a-l cunoaşte pe Bender) într-un episod din Futurama, vorbind pe limba lui, adică în sistemul binar. Cine nu-l înţelege, are impresia că e o înşiruire fără sens. Dar are sens. În schimb, ceea ce pare a avea sens, dacă te uiţi mai atent, nu are. În ultimul timp mi se pare că zilele au luat-o la fugă. Luni, vineri, luni, vineri, vineri, luni, luni, vineri, luni şi aşa la nesfîrşit. La nesfîrşit ? Am vrea noi la nesfîrşit! Care e rostul zilelor ăstora care vin una după alta, după alta şi din nou una după alta, aparent la nesfîrşit? Ne apropiem de ceva, ne îndepărtăm de ceva? Dacă ne apropiem de ceva, apoi ne putem apropia doar de limita şirului, adică de sfîrşit.  Şi caruselul se învîrte mai departe: luni, vineri, luni, vineri, vineri, vineri, luni, luni, vineri. Şi în ameţeala acestei înşiruiri avem impresia că ne învîrtim în cerc, ca într-un parc de distracţii, cînd de fapt suntem în linie dreaptă pe un drum care se termină brusc într-o prăpastie fără fund. Oare ce ne poate învăţa să facem saltul infinitului?