Fantome adevărate

Îmi povestea mama aseară o întîmplare de acum cîțiva ani care a făcut să mi se ridice părul pe mîini. Era în bucătărie certîndu-se cu cineva la telefon. Mama nu e o femeie care își pierde cumpătul ușor, dar cînd și-l pierde, o face cu o pasiune deosebită. În timp ce revărsa valuri de mînie spumegîndă în receptor, un ceas de masă care se afla pe unul dintre rafturile din bucătărie a sărit dintr-o dată de la locul lui, ca și cum ar fi avut un arc, și a căzut cu zgomot pe podea. Ceasul respectiv era de o vreme bună acolo, și nu mai sărise niciodată de la locul lui. Nici nu era pe arcuri. Era un ceas cuminte care ascultase fără abatere de gravitație pînă în momentul ăla cînd ceva l-a făcut să pleznească brusc și șocant din veșnica și fireasca lui nemișare. Ce a făcut ca acest eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun să coincidă cu descărcarea de furie a unei persoane aflată în camera respectivă? Nu știu. Nimeni nu știe. Am niște bănuieli, speculații, supoziții și așa mai departe. Poate Stephen King care a scris Carrie să știe ceva mai concret despre forța minții asupra lucrurilor, deși mă îndoiesc.

Bun, dar povestea asta nu e adevărată și interesantă decît pentru mine. De ce? Pentru că doar eu am auzit-o direct din gura mamei mele. Scrisă aici, povestea e golită de toată puterea și adevărul ei și redusă la nimic altceva decît o altă gogoașă cu iz supranatural, și internetul de plin de astfel de gogoși, și de altfel de gogoși. Iisus (pot să scriu despre Iisus, măcar acum de ziua Lui, nu?) spunea mai demult că adevărul este personal (Eu sînt adevărul), și cred că abia astăzi, în lumea noastră în care personalul e din ce în ce mai ce diluat în mase și tehnologie, înțelegem ce a vrut să spună. Adevărul este o substanță atît de fragilă și delicată încît nu rezistă la niciun alt mediu de comunciare decît clasicul, vechiul, cel-mai-naturalul gură-către-gură. Dar lucrurile sînt și mai complexe decît atît, pentru că adevărul este întotdeauna o funcție a relației dintre cei care comunică, adică poți să crezi ceva doar venind, nu dintr-o gură în general, ci dintr-o anumită gură, una în care știi că poți să ai încredere. Heidegger spunea într-un interviu cu un călugăr budist că filosofia, în secolul XX, se poate face doar față în față. Bineînțeles că nu spunea asta doar ca să-i aducă un omagiu lui Socrate, ci pentru a transmite ceva esențial despre natura extrem de volatilă a filosofiei și adevărului într-un secol dominat de mijloacele magice de comunicare în masă.

Bunicii îmi povesteau acum cîteva ore despre cum, în tinerețea lor, oamenii ieșeau pe uliță și vorbeau, la fel ca Moromete și ai lui. Vorbeau despre nimicuri, dar vorbeau. Astăzi nu mai iese nimeni pe uliță ca să vorbească. Spațiul care era odată umplut de oameni în carne și oase e din ce în ce mai umplut de o tehnologie fără suflet. Văzută de sus, această mișcare istorică de la personal la impersonal, de la gură și limbă la imagine, difuzoare și tastatură, de la oameni la fantomele lor virtuale, îmi trezește suspiciunea unei conspirații pentru asasinarea adevărului. O atmosferă ca cea în care trăim noi astăzi, în care rețeaua de sens nu mai este făcută din oameni vii ci din unde invizibile, este una în care adevărul moare sufocat la naștere și tot ce mai avem noi este fantoma lui bîntuind buimacă un labirint nesfîrșit de oglinzi și fum, cioburi de imagini reflectate în alte cioburi de imagini, fără rădăcini, amintiri și speranțe de viitor.
Singura soluție, dacă vrem să mai găsim vreo fărînă de rost și adevăr pe lumea asta, este să uităm cu totul de lume cu toate fantasmele ei și să ne ancorăm bine în gurile vii ale celor dragi, dacă sîntem suficient de norocoși să avem așa ceva în jurul nostru.

De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Adio, singurătate

Internetul în general şi Facebook-ul în special ne-au furat definitiv singurătatea. Singurătatea are reputaţia de a nu fi altceva decît ceva de care trebuie să scăpăm. Doar că nu e aşa. Pe lîngă asta, pentru că evident nimeni nu vrea să fie singur, singurătatea are şi o dimensiune pozitivă, adică  singurătatea nu ca absenţă a celorlalţi, ci ca un plus de prezenţă. Un plus de noi înşine pentru noi înşine. Astăzi, fiind mereu conectaţi la ceilalţi, momentele în care sîntem doar noi cu noi înşine devin din ce în ce mai improbabile.

Mai este apoi şi dispariţia singurătăţii în doi sau a cuplului. Nu e înfricoşător ca, ieşind din cameră şi lăsîndu-ţi partenera sau partenerul singur/ă pentru cîteva clipe, cînd revii să o găseşti cu laptopul în braţe şi atunci să îţi dai seama că de fapt n-a fost singură nicio secundă? O să-mi spuneţi că încrederea e tot ce contează iar cei care mă cunosc o să-mi spună că nu trebuie să judec toate cuplurile pornind de la ceva ce am trăit eu odată ca niciodată.

Dar nu despre încredere este vorba aici şi nici despre parteneri infideli, ci pur şi simplu despre dispariţia singurătăţii ca atare. Astăzi a devenit efectiv imposibil să-ţi mai imaginezi pe cineva singur între patru pereţi, şi eu cred că tocmai în acest fapt întrevedem zorii unei noi ordini mondiale existenţiale, unui mod de viaţă radical diferit, un mod de viaţă ale cărui implicaţii nici măcar nu pot fi în prezent contemplate prea bine cu imaginaţia, atît de nou şi de înfricoşător este.

Cogito

E ziua mea şi am decis să mă nasc pe mine însumi, cum ar veni.  Pentru cine nu ştie, Cogito înseamnă gîndesc pe latineşte. În cultura occidentală verbul ăsta a fost făcut vedetă de Descartes, care a produs un declic fundamental în filosofia modernităţii (unii zic că cu el a început de fapt filosofia modernă-eu nu ştiu ce să zic, nu mă pricep) cu celebra sa „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Nu mai ştiu cum am ajuns să mă identific cu acest cogito. Rădăcinile acestei întovărăşiri se pierd undeva în negurile, de mult apuse, ale adolescenţei. Cert e că la un moment dat am început să folosesc cogito pe internet, ca id. Pe internet fiecare site vrea un nume de la tine, un nume de utilizator, o identitate virtuală. Ţi se cere să naşti instant cîte un nou alter-ego. Eu am încercat să rămîn la cogito, pe unde s-a putut. Pe Yahoo, de exemplu, cogito era luat, aşa că am zis cogitocata.

Ziceam că am decis să mă nasc pe mine însumi de ziua mea. Sună fantastic, dar chiar aşa e: am decis să îmi fac pagină pe Facebook, ca persoană publică. Am ales categoria scriitor, pentru că scriu. N-am publicat deloc literatură, deci nu sînt de fapt scriitor. Dacă ai blog nu se cheamă că eşti scriitor, oricît de mult şi de bine ai scrie. Un scriitor este cel care e recunoscut ca atare de cei din jur, iar recunoaşterea asta înseamnă să publici cărţi. Da, am publicat şi eu o carte, dar aia nu se pune. Dacă îndrăznesc să mă cred scriitor e pentru că mă simt scriitor, adică simt că dacă o să fac ceva pe lumea asta, o să aibă legătură cu scrisul. Există un pasaj foarte frumos din Borges unde el spune că a ştiut dintotdeauna că destinul său e literar, că o să i se întîmple lucruri rele şi unele lucruri bune, dar că pînă la urmă toate o să fie trasnspuse, transformate în cuvinte; mai ales cele rele, spune el, pentru că fericirea nu are nevoie să fie transformată. Fericirea nu are altă finalitate în afară de ea însăşi. La fel simt şi eu. Asta nu înseamnă că sînt un idiot arogant care se compară cu Borges, ci doar că simt o afinitate sufletească pentru cuvintele lui, atîta tot.

 

Nu trebuie să mai explic de ce am simţit nevoia să mă nasc din nou pe Facebook: ca să exist şi eu pe internet. E singura cale de a primi „like-uri”. Ştiu că orice reclamă e frivolă şi însăşi personificarea frivolităţii, dar cine poate să scape logicii capitalismului? Nimeni. Nici măcar cogito. Aşa că am trimis invitaţii către prietenii mei de pe Facebook, ca să îi anunţ că am pagină şi că le aştept cu infrigurare like-urile. Din cinci sute şi ceva, trezeci şi ceva au dat like. Ceilalţi încă nu. Ştiu de ce doar trezeci şi ceva. Invitaţia de a-ţi plăcea ceva e frivolă (abuzez de cuvîntul ăsta pentru că se potriveşte de minune aici). Dar nu de plăcut e vorba aici, ci de atenţie. Un like înseamnă recunoaşterea existenţei, atîta tot. Şi m-aş bucura foarte mult de mai multe semne alre recunoaşterii existenţei lui Cogito. Dar, cum zicea bancul ăla: vise, Mărie, vise!

 

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Despre distanțe și alți demoni

Nu știu de ce îl parafrazez mereu pe Marquez. Probabil e ceva extrem de poetic în titlul lui (Despre dragoste și alți demoni) care exercită asupra mea o fascinație de durată.

Trăim într-o lume în care distanța e o specie pe cale de dispariție. Altă dată, distanța, adică depărtarea în spațiu, avea o realitate cu care toată lumea era resemnată. Astăzi, de cînd avem automobil, avion, telefon mobil și internet, distanța este atacată din toate părțile. Nu atît de mult în sensul că nu mai există, ci mai ales în sensul că nu mai avem capacitatea de a de împăca cu ea. Ne-am pierdut liniștea resemnată cu care predecesorii noștri se raportau la spațiu și implicit la timp, aceea prin care stăteau o lună într-o barcă sau prin care așteptau șase luni o scrisoare de  la cineva drag. Anihilarea definitivă a distanței, care o dispară chiar și de pe harta cognitivă a speciei umane la un moment dat, o să vină odată cu inventarea teleportării, dar cred că pînă atunci mai avem ceva de așteptat. Dispariția distanței nu e în totalitate un lucru bun, dar presupun că are mai multe avantaje decît dezavantaje. În orice caz, e o direcție înspre care istoria pare să mergă ca vrăjită. Dacă de vreun vrăjitor bun sau rău, asta n-am cum s-o știu.

Cineva îmi povestea cum, acum mulți ani, cînd nu erau telefoane mobile, a primit vestea că primul lui născut era mort. El era dintr-o localitate din apropiera Alexandriei și atunci lucra în București. Distanța era de vreo sută de kilometri. Cu totul nesemnificativă am spune azi, dar acum 50 de ani 100 de kilometri însemnau altceva. Vestea a ajuns la el sub formă de zvon (Bă, vezi că tu ești bine p-aici și acasă ți-a murit copilul). Avea 18 ani și soția 14. Avea să afle mai tîrziu  cum copila de 14 ani se rostogolise în somn peste copilul de cîteva luni și îl omorîse. O tolomacă, o califică el acum, cu un zîmbet amar în rostire. Cînd a ajuns acasă, copilul era deja înmormîntat. Așa ceva n-ar fi fost posibil în epoca sms-ului. Omul acesta a îndurat incertitudinea, car mi se pare a fi imposibil de suportat, de a ști dacă omulețul ieșit din el mai trăiește sau nu. Noi astăzi, în epoca mesageriei instante, nu mai putem să ne împăcăm cu incertitudini mult mai nesemnificative (cum ar fi aceea de a ști dacă cel/cea cu care vorbim pe “mes” nu ne răsunde timp de două minute pentru că nu are chef de noi sau pentru că efectiv are ceva de făcut).

Reversul monedei este că, într-o lume în care distanța fizică este pe cale de dispariție, oamenii devin din ce în ce mai mult insule izolate, din ce în ce mai autiști, din ce în ce mai închiși în universurile lor private virtuale și în jocurile lor de limbaj, puțin inteligibile pentru alții. În ciuda dispariției distanțelor, homo modernus este cea mai singuratică ființă din istoria speciei umane. Asta o demonstrează, printre altele, și bolile psihice care în modernitate au luat o amploare îngrijorătoare (afirmația asta nu e științifică, adică, nu am acces la statistici care compară bolile de acum 1000 sau 100 de ani cu cele de azi, e mai degrabă o generalizare poetică dar într-o anumită măsură cu rădăcini în realitate).

Oricum ar fi, eu cred că o lume în care există teleportare ar fi mult mai interesantă decît asta. Și o să fie, în legătură cu asta n-am nicio îndoială. E doar o chestiune de timp. Sau, altfel spus: de abolirea totală a distanței în spațiu ne desparte doar oarecare distanță în timp.

De ce nu existăm pe internet: scurtă meditaţie nihilistă

Internetul este o poartã cãtre nesfîrşitul lumii. Nu încerc sã fiu poet. Din contrã, încerc sã fiu cît se poate de jurnalist, adicã sã transmit un fapt brut aşa cum este el (nu cã asta ar fi principala preocupare a jurnaliştilor, dar jurnalismul despre asta ar trebui sã fie). Fãrã internet, sîntem limitaţi la mijloace tradiţionale şi materiale de a ne face simţitã prezenţa în lume. Pe internet însã (în special prin bloguri şi siteuri personale, dar şi prin reţele de socializare, adicã prin Facebook), ni se oferã posibilitatea sã depãşim limitãrile date de propria materialitate şi de proasta amplasare geograficã sau socialã în care se întîmplã sã trãim.  În momentul în care mi-am fãcut blog, s-a deschis dintr-o datã posibilitatea virtualã de a fi vizitat de oricine de oriunde de pe glob. La modul cel mai serios, existã posibilitatea realã ca eu sã exist pentru întreaga lume. Acest gînd, perceput mai mult sau mai puţin, explicã în mare parte fascinaţia virtualului. Însã, şi speranţele internautului la faimã mondialã sînt ucise din scutece, aceastã posibilitate este anulatã de chiar mijlocul prin care este creatã. Adicã, uşurinţa prin care tehnologia mã face, virtual, vizibil întregii lumi, nu este, fireşte, doar privilegiul meu. Este, vai!, privilegiul întregii lumi, al oricãrui individ exact în mãsura în care este şi al meu. Corolarul acestei stãri de fapt este urmãtorul: existã posibilitatea realã ca eu, prin eul meu proiectat pe internet, sã exist propriu-zis pentru întreaga lume, însã competiţia miliardelor de euri care se proiecteazã pe internet anuleazã posibilitatea pur tehnologicã, fãcînd-o la fel de ineficientã în a mã face sã exist pentru întreaga lume ca şi în cazul în care n-ar fi existat. Cu alte cuvinte, teoretic, oricine de pe glob îmi poate vizita blogul (interesant, glob poate fi anagramat ca blog şi invers) dar practic, deoarece toatã lumea are un blog sau o altã formã de a se proiecta pe internet, nu mã va vizita, de fapt, nimeni.