Otrava din Cișmigiu

Nu e deloc important că Cișmigiul e locul meu preferat din București. Nici că în ultimii doi ani, de cînd mi s-a făcut favoarea să locuiesc chiar pe buza lui, mă simt de parcă Cișmigiul ar fi grădina mea. Sînt destul de generos încît să las pe oricine să se plimbe prin ea, pentru că o grădină plină de lume e mai plină de viață decît una goală.

Însă sentimentul meu de rege al grădinii Cișmigiului suferă în fiecare zi o lovitură foarte greu de îndurat, mai precis de fiecare dată cînd trec pe lîngă Bibiliotecă. Bilioteca nu e bibliotecă, e o cîrciumă din colțul de lîngă Conservator. Nici măcar nu știu de ce se numește așa, pentru că nu am văzut acolo vreo carte sau ceva care să evoce o bibliotecă. În fine, nu asta e problema. Problema e că Biblioteca e întreținută de un generator diesel zgomotos și care zi și noapte înghite aerul curat al Cișmigiului și scuipă înapoi otravă. E atît de rău încît de mirosul de gaze arse te ia de nas de departe, ceea ce e oribil, pentru că ultimul lucru pe care îl vrei cînd te plimbi prin Cișmigiu e să înghiți otravă de diesel. Pentru asta te duci să te plimbi pe Calea Victoriei. Nu știu de ce dar ani de zile nu m-a deranjat deloc Biblioteca, deși merge pe același generator bătrîn și toxic. Cred ca anul trecut chiar am mers acolo să beau ceva. Acum n-aș mai merge acolo decît cu pistolul la cap. Dar faptul că eu nu mă mai duc la Bibliotecă nu înseamnă că am scăpat de ea, pentru că aerul otrăvit de acolo îmi strică plimbările de seară prin Cișmigiu și îmi aduce aminte că nu sînt deloc regele lui, pentru că dacă aș fi, aș pocni din degete și Biblioteca ar dispărea instant cu tot cu generatorul ei blestemat și în locu lei ar apărea ceva frumos. Nu știu încă ce, ar trebui să mă gîndesc puțin. Pînă una alta mă întreb, de ce nu poate și Biblioteca să meargă pe curent electric ca toate celelalte locuri din Cișmigiu care vînd înghețată și vată de zahăr pe băț și bere și nachos și floricele? Sigur, patronul cunoaște pe cineva la Primărie, altfel nu-mi explic de ce cancerul ăsta din inima Bucureștiului nu e extirpat.

N-am avut niciodată porniri de vandal dar mi-a trecut de mai multe ori prin cap gîndul și chiar dorința să tai cablurile generatorului. Să le tai în fiecare noapte pînă cînd patronii își vor da seama că n-are rost să le mai lipească la loc și se vor hotărî să se lege la rețeaua de electricitate ca toată lumea sau să plece acasă și să vîndă pizza proastă în altă parte. N-o să fac asta pentru că nu vreau să ajung la probațiune altfel decît în calitate de consilier, dar în visele mele trec prin acel colț al Cișmigiului fără să îmi țin respirația și sentimentul că mă plimb prin grădina mea se dezlănțuie nestingherit, fără nicio amenințare la suveranitatea lui deplină.

Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

Nori de zăpadă

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.