Cu tăvălugul prin Alaska

Imagine

Duminica trecută, după un weekend petrecut în cabana (sau cabina) din imagine, am oprit, aproape împotriva voinței mele, într-un magazin cu tot felul de chestii. Cum aproape toate lucrurile bune ni se întîmplă împotriva voinței noastre, am găsit în magazinul respectiv o carte despre cultura nativă din Alaska. Cartea este proiectul unui fotograf pe nume Roy Corral care s-a plimbat peste tot prin Alaska, cît e ea de mare (și e foarte mare!), prin sate izolate și uitate de lume, unde a încercat să imortalizeze ultimele vestigii ale unei culturi care nu e deloc imortală.

Modernitatea este, simplu spus, perpetua înlocuire a unor lucruri cu alte lucuri, cu lucruri noi care se doresc mai bune decît cele vechi. Lucrurile noi pot fi bune, și de cele mai multe ori chiar sînt, dar lucrurile vechi sînt mult subestimate în zilele noastre. Nu e deloc întîmplător că America, una dintre cele mai moderne țări din lume, e responsabilă de dispariția atîtor culturi indigene. Dispariția culturilor era inevitabilă, a indivizilor însă nu era, dar asta e altă poveste.

Încercarea de a păstra în fotografii ceva ce a fost odată o formă de viață, are în ea un element tragic pe care nu sînt capabil să îl descriu așa cum ar merita. Tragicul ăsta, la fel ca orice tragic serios, se învecinează foarte mult cu comicul: fotografia, care e o tehnologie și o formă de artă modernă, încearcă să salveze tocmai ceea ce modernitatea însăși a distrus. Ironicul și comicul se țin mai mereu de mînă și au întotdeauna tragicul în apropiere.

Uitîndu-mă la fotografii și cititind cîte ceva din cartea asta  (Alaska native ways- what the elders have taught us) în timp ce ne îndreptam înspre Anchorage printre munții din Alaska pe care niște linii multi-etajate de nori îi făceau să pară mai frumoși decît altă dată, a început să mă posede sentimentul tragic că sînt și eu o particulă în tăvălugul nimicitor al modernității- citind despre o cultură pe moarte în timp ce admiram peisajul care a dat viață respectivei culturi: ironic, comic, tragic. Nu neapărat în ordinea asta.

Imagine

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Mort și viu în același timp

Șiți tricourile care eu pe ele imprimat cu litere mari cîte un text care se vrea extrem de amuzant? Eu azi am văzut unul care probabil e cel mai amuzant dintre ele. Pe tricoul respectiv scria așa:

Schrodinger’s

Cat is dead

Tricoul ăsta e foarte amuzant din mai multe motive. Primul dintre ele este că foarte puțini se prind despre ce e vorba. Pisica lui Schrodinger e o metaforă folosită pentru a face cît de cît înțeles unul dintre cele mai mari paradoxuri ale științei moderne, și anume așa-numita interpretare de la Copenhaga.  Chestia asta se referă la comportamentul, obraznic, între noi fie vorba, al anumitor particule sub-atomice, care se presupune a fi influențat de observator. Adică, particulele alea se comportă într-un fel cînd sînt observate și în altfel cînd sînt de capul lor. Cam la fel ca pisicile. Cum a ajuns pisica în povestea asta? Pai Schrodinger a folosit-o pe post de cobai virtual. El și-a imaginat o pisică într-o cutie în care există o instalație ce poate elimina otravă, instalație care e declanșată de un sistem sofisticat care înregistrează starea unui atom radioactiv care se poate descompune sau nu : dacă se descompune, se declanșează sistemul  care ucide pisica, iar dacă nu, pisica trăiește.  Deci moartea pisicii depinde de comportamentul atomului care se poate descompune sau nu. Pînă nu e observat, nu știm care e de fapt starea lui, motiv pentru care pînă în momentul în care deschidem cutia, ne spune Schroidnger, pisica e de fapt și moartă și vie. Atenție, pisica respectivă, săraca de ea, nu e moartă sau vie, ci e și moartă și vie, căci la nivel cuantic o particulă poate să  fie în mai multe locuri în același timp (fizicienii numesc asa superpoziție ). Sigur, interpretarea de la Copenhaga nu e acceptată de toată lumea, dar pînă acum n-a reușit să explice nimeni altfel anumite experimente. Revenind la tricoul respectiv, îmi cer scuze de la un cititor mai știutor decît mine pentru toate inexactitățile științifice pe care poate le-am spus aici. Tot ce am vrut să fac eu a fost să spun de ce e amuzant tricoul acela, și e amuzant pentru că tranșează negru pe alb (de fapt nu mai știu ce culori erau), poate cel mai mare paradox al fizicii moderne. Mai e amuzant și pentru că, mi se pare mie, trimite la vorba lui Nietzsche, God is dead (Cat is dead), vorba asta atît de tragic de serioasă pe care tricoul acesta o face să pară comică.

Recapitulînd, tricoul despre care scriu este probabil cel mai amuzant din lume pentru că nu se prinde toată lumea de el (sic!), pentru că tranșează fără menajamente un paradox al fizicii cuantice și odată cu el și pisica lui Schordinger, și pentru că îl ia în balon pe Nietzsche.  Pentru un tricou, mi se pare că face destule. Aș vrea să-mi cumpăr și eu unul de undeva.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Salvare sau castrare?

Peter Berger, unul dintre cei mai mari sociologi ai religiei în viață (care, în viața personală, e și un soi de luteran liberal), scria că, orice altceva ar mai fi religiile (deci punînd între paranteze posibilitatea ca ele sa fie revelații divine, așa cum pretind), ele sînt în primul rînd construcții omenești. Tot ce este sub soare e construcție omenească (indiferent dacă mai este și altceva în afară de aceasta) și asta spune tot atît despre fragilitatea ei constitutivă, cît și despre deșertăciunea ei ultimă (M-am uitat și iată că tot ce se face sub soare e deșertăciune și goană după vînt, zice Eclesiastul). Asta înseamnă că orice realitate suprasolară, în măsura în care se face simțită în cea subsolară, va fi în mod inextricabil împletită cu aceasta. Asta nu înseamnă că transcedentul este cumva neputincios în a se manifesta ca atare, nealterat de contactul lui cu impuritățile cărnii și contingentul imanentului. Înseamnă doar că astăzi, poate pentru prima dată în istorie, am devenit conștienți de această împletire și semnificația este una serioasă pentru oricine își propune să fie religios fără să uite că are cap, așa cum îmi propun eu.

Iată, de exemplu, cum poate lua naștere o sectă. Îmi închipui că membrii ei nu se  vedeau drept membrii unei secte, ci membrii poporului ales, singurii care au adevărul etc. La urma urmelor, asta e condiția subiectivă de posibilitate a oricărui grup religios: a crede fără urmă de îndoială că tu ai dreptate și tot restul lumii e rătăcit.

Exemplul e comic, extrem și probabil i se poate atașa o serie întreagă de calificative care îl fac prea îndepărtat de realitate ca să fie relevant. Și cu toate astea, el e adevărat. Mai bine zis a fost. Detaliile îmi scapă acum, dar este vorba de o sectă din Rusia Evului Mediu, bazată pe citirea greșită a unui cuvînt din Evanghelii. În loc de iscopito, care înseamnă salvare, ei citiseră oscopito, care înseamnă castrare. Așadar, ei citeau toate textele din Scriptură care spuneau că Iisus a venit să aducă salvarea, ca și cum ar spune că El a venit să aducă castrarea. În consecință, toți membrii ei se castrau. Să tot fii femeie în secta aia! Îmi închipui că le era extrem de greu să atragă noi membri, deși se pare că secta avut o oarecare amploare.

Acum, departe de a fi adevărat ce spunea Freud despre zei în general, că sînt simple proiecții ale psihicului uman (afirmația lui se voia științifică, dar e la fel de neștiințifică ca orice afirmație religioasă), este adevărat totuși că nu există zeu care să nu fie într-o anumită măsură contaminat de omenesc. Ceea ce face cu totul justificabilă și vital de necesară insistența unor teologi germani mai recenti (de exemplu Karl Barth) pe ideea că Dumnezeu, orice altceva ar mai fi, este înainte de toate totaliter aliter .

Moartea

Toți știm, și în aceiași măsură, nu știm, ce e moartea. Știm pentru că o vedem peste tot în jurul nostru, dar nu știm pentru că noi înșine, ca subiecți capabili de experiență, n-o experimentăm niciodată. Gîndurile astea nu-mi aparțin, dar nici nu mai știu de unde le-am luat, anume că moartea nu face parte din experiena umană, deoarece moartea coincide cu încetarea oricărei experiențe umane, mai exact cu dispariția subiectului capabil de experiență. Poate moarte există, dar nu mai are cine să o experimenteze. La urma urmelor, nu e nimic prea sofisticat în ele și oricine ar sta să se gîndească ar ajunge ușor  la concluzia asta. De aici durerea, muțenia infinită pe care o simțim în fața morții. Ce sens să mai aibă cuvintele în fața a ceea ce reprezintă gaura neagră absolută a existenței?

Cei mai mulți oameni trăiesc fără să le pese de gaura asta neagră. Aceștia sînt fericiții săraci cu duhul sau cei care trăiesc în spatele perdelei de care vorbea Liiceanu, aceea care ține groaza metafizică a sfîrșitului departe de noi și ne lasă să ne bucurăm în fiecare zi de iluzia nemuririi. Sînt unii însă care trăiesc în umbra morții exact din momentul în care în ei s-a născut spiritul sau au devenit conștienți de ei ca sine. Aceștia în general sînt etichetați ca pesimiști, dar e limpede pentru toată lumea că realiști sau lucizi sînt etichete mult mai potrivite. Pesimismul presupune o distorsionare în rău a realității. Așa definit, cine ar mai îndrăzni să spună unuia îngrozit  de perspectiva morții că e pesimist? Ba din contră, cel îngrozit de moarte ar putea să-i spună celuilat că e naiv și..optimist, și ar avea dreptate, dacă definim optimismul ca o distorsionare înspre bine a realității. Un exemplu de pesimist Cioran, care încă din adolescență a fost obsedat de problema morții, pe care a încorporat-o în modul de a fi specific al adolescentului, gîndindu-mă aici la faptul că se juca cu cranii de mort prin cimitir ca și cum ar fi fost mingii de fotbal. Fără îndoială obsesia asta l-a făcut să scrie Despre inconvenientul de a te fi născut. De ce, adică, să fiu nevoit să dau ochii cu moartea, să simt groaza, cînd aș fi putut să mă bucur (sic!) de liniștea eternă a inexistenței.

Eu nu știu pe unde mă plasez în raport cu moartea. Poate, fiind creștin și avînd problema morții rezolvată, n-am privit-o niciodată cu adevărat în ochi și n-am fost niciodată îngrozit de ea așa cum poate fi îngrozit unul pentru care moartea e finalul absolut. Am fost odată față în fața cu moartea, cînd cei 90 de cai putere ai fostei mele mașini nu m-au ajutat deloc să fac o depășire în care imprudent mă angajasem, ca un începător în ale condusului ce eram. Din fericire, după ce am fost la mijloc între cel pe care îl depășeam și cel care venea din față, am scăpat doar cu oglinda și geamul șoferului spart. Îmi place să cred că asta a fost singura prostie pe care am făcut-o ca șofer (pentru cîinele care mi-a sărit în față și mi-a spart radiatorul și bara refuz să-mi recunosc orice fel de vină!), deși a fost destul ca să-l facă pe fratele meu mai mic să nu mai vrea să meargă cu mine cu mașina, căci era și el în mașină cînd s-a întîmplat. A mai mers totuși de cîteva ori, dar în general preferă să ia trenul care, are dreptate, are mult mai puține șanse să se lovească cu ceva venind din față.

Dar chiar și așa, ca unul incapabil să fie cu adevărat ingrozit de moarte deoarece crede că există o soluție chiar și la problema morții, am înțeles cîteva lucruri esențiale despre moarte . Tragicul și comicul sînt întotdeauna rude foarte apropiate, dar niciodată ca atunci cînd vine vorba de moarte, mai ales așa cum e văzută în lumea noastră. Toată lumea se teme de moarte, chiar dacă nu din tinerețe, ca Cioran, ci doar cînd sînt puși față în față cu ea. Groaza absolută își înfige la un moment dat ghearele chiar și în cel mai curajos muritor.

Dar, și de aici comicul !, pentru aproape toți oamenii din lume, cu neglijabila excepție a cîtorva umaniști exclusivi care nu cred în nimic și a unei mîini de creștini mai ciudați, despre care se spune că sînt foarte aproape de evrei, adică adventiștii, moartea e doar o transformare, nu un sfîrșit. Poate corpul a murit, dar spiritul s-a dus undeva. Acest undeva diferă de la o religie la alta, dar există ca atare în toate religiile. Concepția asta, cum mai spuneam și altă dată, golește moartea de orice conținut. Groaza absolută pe care o simțim în fața morții are sens doar dacă moartea e un sfîrșit absolut. Altfel e doar o neînțelegere. Dar, prin groaza absolută în fața morții care e o constantă universală a omenirii, eu, care nu sînt nici filosof, nici teolog și nu am nicio altă calificare care să îmi dea dreptul să fac astfel de afirmații, demonstrez că sufletul este muritor. Nu mai repet aici ce am dezvoltat altă dată mai mult, că nu avea niciun sens ca Dumnezeu să creeze un Univers material dacă adevărata împlinire a omului stă într-un rai imaterial etc. Nici că unitatea psiho-somatică a fiintei umane face orice încercare de a imagina că omul poate exista separat de trup ca o entitate spirituală dotată cu conștiință, să sune ca o poveste de adormit copiii. Ca să nu mai zic de comparația dintre Hitler și Dumnezeu în cazul în care povestea iadului veșnic e adevărată, și care decurge cu necesitate din doctrina nemuririi naturale a sufletului în momentul în care aceasta e acceptată, în care Hitler iese ca un îngeraș nevinovat în comparație cu un Dumnezeu diabolic care îngăduie chinul veșnic al unor frimituri de materie care au avut cîțiva ani la dispoziție să-și manifeste răutatea, dar care, uite, au fost de ajuns ca să le cîștige o pedeapsă veșnică.  Mă rezum la a-mi lăsa toată forța argumentului să atîrne în groaza de moarte.

Da, există o soluție la problema morții, dar e nevoie de o soluție doar în măsura în care ai o problemă. Însă moartea așa cum e înțeleasă în tot creștinismului, cu excepția adventiștilor, din cîte știu eu, și în restul religiilor lumii, cu excepția iudaismului, de asemenea din cîte știu eu,  e doar o metamorfoză în altceva, nu încetarea și negarea absolută a oricărui ceva. Dar tocmai pentru eu cred în absolutul morții, adică în moartea ca atare și nu ca o glumă proastă jucată formei existenței, pot să apreciez cu adevărat frumusețea soluției oferită de Creator:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Apocalipsa 21

Moartea, ca să închei, este o realitate, nu o iluzie și în niciun caz nu o minciună, după cum ne spun chiar tăirile noastre în fața morții. Soluția Creatorului este re-crearea universului astfel încît moartea să nu mai facă parte din ordinea naturală a lucrurilor, așa cum este în universul ăsta.  Și totodată doar pentru că moartea e reală are sens învierea morților, această vorbă destul de goală de sens pentru aproape toată lumea, dar  pe care o s-o auzim destul de des, acum că vine Paștele.