Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Din nou despre dragoste, de data asta nu așa de scurt

După o scurtă definiție a dragostei, o să încerc acum una mai lungă, dar nu prea lungă, pentru că îmi pierd cititorii. Mă refer la dragostea romantică (grecescul eros). Bloggingul e arta de a scrie scurt, se pare, așa că n-am decît să încerc și eu să fiu artist.

Există două mari feluri de a defini dragostea. Unul o definește prin raportare la o realitate transcendentă, mai exact la Dumnezeu. În viziunea asta, dragostea nu face propriu-zis parte din natură sau din lume, ci e literalmente un nectar al zeilor care se scurge printre nori pînă la noi, bieți muritori, deci o minune.

Astăzi, însă, mult mai influente sînt definițiile imanente ale dragostei. Adică acelea care exclud din start posibilitatea transcedentului. Astăzi respirăm un aer care face foarte grea credința în ceva dincolo de ceea ce se vede. Procesul prin care s-a ajuns să trăim astăzi într-o astfel de lume este magistral descris de Charles Taylor în cartea lui descurajant de lungă (1000 de pagini) A secular age. Plecînd de la premiza că  tot ce există poate fi descris  de către științe și ce nu poate face obiectul științei, nu există, pentru acest al doilea fel de a defini dragostea,  aceasta nu este nimic mai mult decît un  proces chimic sau o stare de nebunie temporară, după unele teorii psihologice. Însă o privire atentă la acest mod imanentist sau științific de a defini dragostea, ne arată ceva interesant. Dragostea este acel proces (ce pare a putea fi explicat chimic, biologic, neurologic, psihologic, psihiatric etc) care creează  exclusivitate. După logica reproducerii speciei, exclusivitatea este mai necesară femeii decît bărbatului, pentru că barbatul își propagă ADN-ul cu mai multă ușurință decît femeia. (Unii folosesc cu superficialitate anumite teorii biologice pentru a-și justifica diverse comportamente reprobabile din punct de vedere moral. Treaba lor, nu mă preocupă aceștia aici ). Dar cum se explică atunci sentimentul care pune stăpînire pe un bărbat atunci cînd iubește și care îl face să nu mai vrea să audă de alte femei? Căci pentru un bărbat care iubește, atît timp cît iubește, alte femei pur și simplu nu mai există. Cel puțin nu ca posibile partenere sexuale. Pentru mine, chiar și din perspectiva definițiilor științifice  care exclud din principiu transcendentul, concluzia este că, orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate o minune.

Probabil ăsta este și motivul pentru care se întîmplă atît de rar.

Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Cuadernos Literarios

Un prieten bun cu preocupări și înzestrări literare, Fabianni Belemuski, care locuiește în Madrid, a pus pe roate un vis care mi-a trecut și mie prin cap. Dar lucrurile care îmi trec mie prin cap de obicei rămîn acolo. Ceea ce poate, într-adevăr, e un lucru bun. Din fericire ideea de a crea o revistă literară care i-a trecut lui Fabianni prin cap, nu a rămas acolo. Dovada se poate accesa cu un simplu click chiar și de aici, de pe blogul meu. Revista se cheamă Cuadernos Literarios și conține proză, poezie, eseuri, etc, în limba spaniolă și engleză. Eu spaniolă nu știu, dar trăiesc cu impresia că știu, cît de cît, engleză, așa că am scris și eu ceva. Eseul, intitulat Of  beautiful women and other demons, poate fi citit aici și în el dau cîteva ture foarte nervoase frumuseții, ca și cum aș avea ceva de împărțit cu ea. Cei care au citit textul și mi-au dat feedback au zis că nu e rău. Așa că, din moment ce nu e rău, invit să judecați dacă nu cumva o fi chiar bun. Designul paginii web care găzduiește revista a fost făcut de fratele meu mai mic, Ionuț. În concluzie, sînt mîndru atît de Fabianni, cît și de Ionuț, deși amîndoi or să fie cumva nemulțumiți de calitatea acestei recunoașteri publice.

PS: Dacă cineva are nevoie de o pagină web, din cîte știu eu fratele meu lucrează foarte ieftin. Mă întreb de ce nu-mi fac și eu un blog mai sofisticat, pe un domeniu unde aș putea să fiu mai vizibil. Probabil, dacă nu l-am supărat cu ceva în ultima vreme, Ionuț mi-ar aranja gratis pagina. La urma urmelor, cred că scriu ceva mai bine decît mulți bloggeri care se laudă că fac bani din chestia asta. În orice caz, eu nu vreau bani, vreau doar faimă. În seara asta am vizitat și eu blogul unui astfel de om de succes, și am fost întîmpinat de cîteva referiri succesive- foarte explicite, în modul ăla cel mai explicit posibil pe care îl știe toată lumea, de fapt- la actul excreției. Îngrășămînt pentru blogosferă?

Să te scalzi în apa sufletului

Mă uit la ultimele mele posturi şi parcă nu le-aş fi scris eu. Sînt parcă prea  ieftine. Oricine scrie şi e serios ajunge la un moment dat să se întrebe de ce scrie. Spre bătrîneţe, Cioran se hotărîse să nu mai scrie. Se întreba : la ce bun să mai înmulţesc cărţile? Ce-i păsa lui?! Era bătrîn şi faimos. Chiar aşa, la ce bun să mai înmulţească cărţile? Aproape tot ce facem e în esenţă egoist, chiar şi faptele altruiste, cum atît de bine s-a priceput să ne arate Nietzsche. Şi scrisul e tot un act egoist, pentru că are ca singur scop afirmarea sinelui (Nu-i aşa că mi-aş dori să am cel mai citit blog din România? Sincer? Nu, nu-i chiar aşa. Adevărul gol-goluţ e că mi-aş dori să am cel mai citit blog din lume. Pentru asta ar trebui să scriu în engleză. Sau în chineză.)

În momentele de luciditate în care îmi aduc aminte că nu voi avea niciodată cel mai citit blog din lume, îmi spun că blogul e bun şi la altceva. Fie şi pentru funcţia lui de jurnal, şi tot e bun la ceva. Peste vreo 20 de ani, dacă nu o să mor între timp, o să mă uit la textele astea şi o să fiu nostalgic, fericit, o să călătoresc efectiv în timp, cu ajutorul lor.

Azi, pentru cîteva secunde, am fost efectiv fericit cînd am citit un email. E vorba de finalizarea unui răspuns important despre care scriam  acum vreo 2, 3 săptămîni. Din fericire, eram singur în birou şi am putut să-mi manifest nestingherit bucuria. Mai întîi mi-am frecat palmele, cum fac eu de obicei cînd mă bucur. Apoi am eliberat nişte chiote (aşa le zice?). Însă bucuria rămîne întotdeauna în interior, imposibil să-şi găsească un loc în lume, printre lucruri. Dacă şi-ar găsi, poate ar dura mai mult, căci avînd consistenţa lucrurilor, s-ar permanentiza. Dar rămîne în suflet şi trece, ca toate lucrurile din suflet. Sufletul e ca un rîu în ale cărei ape nu te poţi scălda niciodată de două ori (l-am parafrazat pe Heraclit, pe Parmenides ? nu mai stiu..)

Gata, de azi am certitudinea că din ianuarie voi fi la Universitatea Uppsala, Suedia, unde voi avea ocazia să lucrez cu Grace Davie. Mai e puţin pînă atunci, un puţin care, ştiind că e puţin, o să fie şi mai puţin.

Blogging vs creație:un metapost

O să sărbătoresc trecerea mea pe WordPress într-un mod foarte ciudat. Voi spune care e concepția mea despre blogging.

Din punctul de vedere al unui scriitor, bloggingulul e pentru un act de creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Consum de energie, senzația că ai făcut ceva, poate și o oarecare satisfacție, dar nu creație.