Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Eyephone

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

De fapt, anunumiți specialișit au început să vorbească despre sindromul iphone. Unii zic că „iphone users are delusional” – după cum se poate vedea în linkul ăsta  http://news.cnet.com/8301-17852_3-10414356-71.html, care pe scurt înseamnă apărarea fanatică a unei jucării fascinante dar cu numeroase minusuri. Mai exact, înseamnă negarea minusurilor, la fel cum un îndrăgostit neagă orice defect celei care l-a vrăjit.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin Bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.