Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Salvare sau castrare?

Peter Berger, unul dintre cei mai mari sociologi ai religiei în viață (care, în viața personală, e și un soi de luteran liberal), scria că, orice altceva ar mai fi religiile (deci punînd între paranteze posibilitatea ca ele sa fie revelații divine, așa cum pretind), ele sînt în primul rînd construcții omenești. Tot ce este sub soare e construcție omenească (indiferent dacă mai este și altceva în afară de aceasta) și asta spune tot atît despre fragilitatea ei constitutivă, cît și despre deșertăciunea ei ultimă (M-am uitat și iată că tot ce se face sub soare e deșertăciune și goană după vînt, zice Eclesiastul). Asta înseamnă că orice realitate suprasolară, în măsura în care se face simțită în cea subsolară, va fi în mod inextricabil împletită cu aceasta. Asta nu înseamnă că transcedentul este cumva neputincios în a se manifesta ca atare, nealterat de contactul lui cu impuritățile cărnii și contingentul imanentului. Înseamnă doar că astăzi, poate pentru prima dată în istorie, am devenit conștienți de această împletire și semnificația este una serioasă pentru oricine își propune să fie religios fără să uite că are cap, așa cum îmi propun eu.

Iată, de exemplu, cum poate lua naștere o sectă. Îmi închipui că membrii ei nu se  vedeau drept membrii unei secte, ci membrii poporului ales, singurii care au adevărul etc. La urma urmelor, asta e condiția subiectivă de posibilitate a oricărui grup religios: a crede fără urmă de îndoială că tu ai dreptate și tot restul lumii e rătăcit.

Exemplul e comic, extrem și probabil i se poate atașa o serie întreagă de calificative care îl fac prea îndepărtat de realitate ca să fie relevant. Și cu toate astea, el e adevărat. Mai bine zis a fost. Detaliile îmi scapă acum, dar este vorba de o sectă din Rusia Evului Mediu, bazată pe citirea greșită a unui cuvînt din Evanghelii. În loc de iscopito, care înseamnă salvare, ei citiseră oscopito, care înseamnă castrare. Așadar, ei citeau toate textele din Scriptură care spuneau că Iisus a venit să aducă salvarea, ca și cum ar spune că El a venit să aducă castrarea. În consecință, toți membrii ei se castrau. Să tot fii femeie în secta aia! Îmi închipui că le era extrem de greu să atragă noi membri, deși se pare că secta avut o oarecare amploare.

Acum, departe de a fi adevărat ce spunea Freud despre zei în general, că sînt simple proiecții ale psihicului uman (afirmația lui se voia științifică, dar e la fel de neștiințifică ca orice afirmație religioasă), este adevărat totuși că nu există zeu care să nu fie într-o anumită măsură contaminat de omenesc. Ceea ce face cu totul justificabilă și vital de necesară insistența unor teologi germani mai recenti (de exemplu Karl Barth) pe ideea că Dumnezeu, orice altceva ar mai fi, este înainte de toate totaliter aliter .

Genele şi dragostea

Sînt studii care arată că oamenii frumoşi au mai mult succes în viaţă decît cei urîţi. Studiile analizează în generalimpactul frumuseţii în plan profesional, social şi material. Dar unde frumuseţea e cu adevărat decisivă, şi nu avem deloc nevoie de studii pentru a şti asta, e în plan sentimental. Căci cea mai importantă dintre nevoi, chiar dacă astăzi e luată în rîs şi am ajuns să ne spunem că e vorba doar de o ficţiune, e nevoia de a iubi şi de a fi iubit!

Nu, ce vreau să scriu acum nu e o dedicaţie pentru prietenul meu care de curînd s-a pricopsit cu porecla „Gene”, ştie el de ce. Aş vrea, dacă pot,  să scriu un cîntec de revoltă împotriva unei realităţi care îmi irită simţul dreptăţii şi pe care o înţeleg prea puţin.

Orice altceva ar mai fi omul, este în primul rînd rezultatul zestrei genetice, unui proces de socializare şi unei anumite doze de autodeterminare. Cu alte cuvinte, sîntem carne, mediu social şi luare în stăpînire a acestor două prin ceea ce numim liber arbitru.

Carnea e fără îndoială cea mai importantă. Culoarea ochilor, performanţa creierului, formele coapselor, părul sau lipsa acestuia, toate astea reprezintă materia primă din care sîntem făcuţi, prima condiţie de la care pornind devenim ceva sau altceva. Bineînţeles, noi nu avem nimic de spus în legătură cu toate astea. Ne trezim că avem un corp care  poate nu ne place, un creier care uneori ne face de ruşine şi apucături pe care încercăm în zadar să le ţinem în frîu.

Cea mai mare nedreptate pentru un om este aceea de a se fi născut urît! Să fii prost, e mult mai uşor de suportat. Mai ales că, prin definiţie, nu prea îţi dai seama de asta.  Dar un individ suficient de deştept pentru a-şi da seama că e urît, trăieşte iadul! Sigur, frumuseţea e relativă. Dar tocmai de aici dramele: dorinţele noastre nu sînt limitate de posiblităţile trupului. Sau, mai simplu spus, ne dorim întotdeauna mai mult decît ceea ce ne permit genele.

După carne, ceea ce determină ceea ce o să fim, e mediul social. Familia, prietenii, şcolile la care mergem, toate acestea sînt pentru noi ca nişte zei la care nu am ales să ne închinăm, dar care  ne recreează după chipul şi asemănarea lor. Ce e cu adevărat incredibil, e că după toate astea, rămîne totuşi un spaţiu suficient de mare pentru autodeterminare, astfel încît e într-adevăr posibil să vorbim despre oameni ca despre nişte fiinţe libere. Ăsta da mister!

Carevasăzică, şansele ca nevoia mea fundamentală de a iubi şi a fi iubit, tatuată în fiecare genă, sînt determinate de recombinări întîmplătoare a ADN-ului şi de locul din lume în care am avut norocul să mă nasc. După faptul că sîntem muritori, ăsta e cel mai mare motiv de revoltă care poate anima o fiinţă omenească!

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Toţi am simţit-o la un moment dat. Pe ea sau ceva asemănător cu ea. E dragostea ceva ce simţim? E un abur psihic? O reacţie chimică produsă atunci cînd se întîlnesc două corpuri de carne? O stare sufletească rezultată din ciocnirea a două spirite?

Ştiinţa, cu ambiţia ei de a explica totul prin ceea ce se vede,  inclusiv ceea ce nu se vede, ne spune că dragostea este o stare de anormalitate psihică produsă de nişte reacţii chimico-electrice din creier. Mie, definiţia asta mi se pare o fundătură. Poate unii au impresia că dragostea poate fi explicată printr-o reacţie chimică, treaba lor. Şi memoria poate, şi totuşi rămîne un mister. Şi conştiinţa poate fi redusă la nişte procese fiziologice, dar totuşi e mai mult decît atît şi e un mister şi mai mare. Şi visele sînt însoţite de mişcări rapide ale ochiului, şi totuşi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că visele pot fi explicate prin mişcările rapide ale ochiului din timpul somnului. Realitatea e că şi visele sînt un mister.

Dacă visele, conştiinţa, memoria etc sînt mistere ale individului, adică mistere funcţionale ale individului luat ca atare, atunci dragostea e cel mai mare mister interindividual, adică un mister al modului în care indivizii se raportează unii la alţii. Dacă aş încerca o definiţie a dragostei, aridă şi reducţionistă cum sînt toate definiţiile, aş  spune că dragostea e misterul fundamental al modului în care ne raportăm unii la alţii. Putem să încercăm să pătrundem misterul ăsta din perspectiva fiziologiei, chimiei, sociologiei, psihologiei şi aşa mai departe, dar  nu vom înţelege mare lucru. Pentru că dragostea e ceva „la mintea copiilor”.

Dacă e ceva ce ne va ajuta să înţelegem dragostea, nu va fi raţionalitatea ştiinţifică, ci sufletul simplu de copil care se miră în faţa universului, dar se miră cu seninătate, cu seninătatea celui care a înţeles totul înainte chiar de a face vreun efort pentru a înţelege.