Cocaină gratis şi la cea mai înaltă puritate pentru toată lumea!

În goana omenirii după senzaţii tari, aceasta s-a împotmolit în zilele noastre în droguri. Multe dintre efectele drogurilor pot fi şi sînt de fapt produse în mod natural de corpul nostru, fără mijlocirea criminală a substanţelor chimice. De exemplu, se ştie că exerciţiul fizic produce endorfine, substanţe pe care creierul nostru le produce pentru el însuşi, şi care sînt un adevărat drog al bunei dispoziţii, doar că fără toate efectele negative care vin cu drogurile introduse din exterior. Ce se înîmplă cu omenirea astăzi e că doreşte doar senzaţiile tari fără procesele, uneori anevoioase, care le produc. Aşa că luăm Xanax sau iarbă sau chiar heroină ca să ne simţim altfel, în loc să alergăm în parc sau să facem lucruri bune pentru cei din jur (se ştie că şi asta produce un sentiment vecin cu fericirea). Trăim într-o cultură în care fericirea e confundată permanent cu diverse pilule.

Deşi heroina rămîne liderul de piaţă în luma drogurilor (heroina, se pare, e cea mai scumpă marfă de pe pămînt, incluzînd aici uraniul îmbogăţit şi alte minuni), probabil că cel mai popular drog e cocaina. Heroina e mai degrabă drogul proştilor, pentru că ştii de la bun început că o se te omoare în scurt timp, în timp ce cocaina pare a fi drogul deştepţilor, al artiştilor. Unii au impresia că drogurile stimulează creativitatea. Poate o stimulează, dar creativitatea stimulată de droguri n-o să fie niciodată mai mult decît simplu delir individual, deci n-o să aibă niciodată valoare intersubiectivă adică publică. Dar nu despre asta vreau să scriu. Cocaina nu e vînat doar pentru creativitate, ci pentru că în general este drogul care amplifică viaţa însăşi.  Energie pură, fericire inhalabilă, extaz porţionat în liniuţe, colorează cenuşiul vieţii şi în general amplifică, cum ziceam, viaţa. S-ar zice că pentru un astfel de drog nu există stimulent natural. Adică, efectele cocainei nu ar putea fi produse altfel decît prin inhalarea de cocaină. Doar că recent cineva a pus pe Facebook un articol în care dragostea era comparată cu cocaina. Unii care au ştiut unde să se uite au văzut că în creierul îndrăgostiţilor se produce ceva asemănător cu ce se produce în creirul consumatorilor de cocaină.

Şi nu e aşa? Nu amplifică dragostea viaţa însăşi? Nu o colorează? Nu te face mai creativ? Nu te duce pe culmile fericirii şi ale extazului? Desigur, cu riscul implicit de a te arunca de acolo în prăpăstiile disperării. Dar fără risc nu e posibilă nici dragostea nici fericirea, şi ăsta e un lucru pe care nu l-au înţeles niciodată cei care îl critică pe Dumnezeu care a încercat să le creeze pe amîndouă şi după părerea lor mai bine nu se apuca de aşa ceva. Dar nici despre asta nu vreau să scriu acum. Ci despre faptul că dragostea este veritabila cocaină, o cocaină ruptă din rai, dacă pot să spun aşa, căci în ea se găseste efectele cocainei în forma lor cea mai pură, dar fără chinul iadului care înseamnă pînă la urmă consumul de cocaină.

Dacă înţelegem dragostea în felul ăsta, să ne mai mirăm atunci că ea ţine doar trei ani? Căci, oricît de ruptă din rai ar fi, pînă la urmă tot un fel de abuz asupra creierului prin suprasolicitare (un fel de overclocking, pentru it-şti) pare să fie. Ar fi minunat dacă dragostea-cocaină ar ţine toată viaţa, dar uite că nu ţine, pare a ne spune întreaga experienţă. În schimb, dragostea-cocaină are funcţia, ca şi cocaina-cocaină, de a crea dependenţă de obiectul ei. Cu alte cuvinte, dragostea-cocaină este un proces de sudare la temperaturi extrem de înalte. După ce se termină sudarea, cei doi rămîn sudaţi dar fără scînteile şi fierbinţeala procesului de sudare. Ce rămîne e legătura, fuzionarea, care, dacă nu cumva se consumă alte droguri, poate fi veşnică.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Despre dependențe

Dependență e un cuvînt care fără îndoială are o conotație puternic negativă. Orice dependență e rea și orice ne dă dependență e rău. Eu nu sînt de aceeași părere. Și nu mă refer la „dependența” de aer sau de hrană. Nu e ca și cum vreo zece ani nu am fi avut nevoie de aer și la un moment dat l-am fi încercat, ne-ar fi plăcut și din momentul ăla n-am mai putut trăi fără el. Dependența e ceva ce intră în meniul tău, ceva de care înainte habar nu aveai că există și deci nu-i simțeai în niciun fel lipsa. Doar că după ce a intrat în viața ta, dacă e o dependență cu adevărat puternică, viața devine inconceptibilă fără acel ceva.

Nu am de gînd să fac o clasificare a formelor de dependență și nici măcar o sumară trecere în revistă.   O să spun doar că, da, în general dependența de anumite substanțe e rea. Cel mai rău exemplu ar fi heroina, care reușește să facă orice altceva lipsit de importanță pînă acolo încît un îndrăgostit e dispus să își trimită iubita să se prostitueze pentru a face rost de următoarea doză sau pînă la a fura din casă banii de medicamente ai mamei care e pe moarte. Cel mai benign exemplu de dependență de substanțe ar fi dependența de cafea, care, în ciuda anumitor efecte negative, are mai multe pozitive, după cum o dovedește faptul că a ajuns să joace un rol așa de important în cultura mondială.

Sigur, se poate abuza de cafea așa cum se poate abuza și de lapte degresat, dar în general nu se moare de la cafea după cum bine ne arată dependenții de cafea care se numără cu sutele de milioane, probabil ajungînd undeva aproape de un miliard.

Mai ales în lumea nostră modernă sau postmodernă, în care munca fizică nu mai face parte din activitatea multora, cafeina a devenit o substanță absolut necesară în meniul omului modern. Eu unul nu sînt (încă) un dependent de cafea în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu mi-am propus să ajung, doar că dacă aș ajunge nu ar fi deloc o tragedie.

Există un tip special de dependență care nu mai poate fi definită strict ca dependență dar care totuși este dependență, și anume dependența de anumite persoane. Poate fi bună dar poate fi și rea, probabil de cele mai multe ori e rea, căci presupune subordonarea personalității dependentului față de personalitatea celui de care e dependent. Dar îndrăgostiul e cît se poate de dependent de obiectul iubirii lui și nu cred că se va trezi cineva să zică despre asta că ar fi rău.

Am făcut astfel trecerea către acel fel de dependențe care sînt mai mult obiceiuri decît dependențe, dar care pot, în orice caz, produce stări asemănătoare sevrajului. Acestea în general sînt bune sau neutre. Rutina zinică poate avea puterea psihologică a dependenței iar cel care e scos din ea e scos totodată și din sărite.

Acum două luni cînd am început să înot mă duceam la bazin mai mult din obligație: știam că am nevoie de exercițiu iar înotul e mai bun decît multe forme de exercițiu fizic așa că, mai ales că plătisem pentru trei luni, mi-am zis că aș face bine să mă duc în fiecare zi. Aseară, din nu știu ce motiv, bazinul era închis. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă cu mine dar încet, încet a pus stăpînire pe mine o stare de nervozitate care la un anumit nivel poate fi comparată cu sevrajul. Mi-a trecut azi cînd am fost și am înotat iar apoi am petrecut vreo 15 minute într-o saună atît de fierbinte că îmi ardea pielea. Iată o dependență cît se poate de bună și de sănătoasă. Sînt convins că mai sînt și altele.

Aseară, în spasmele blînde ale sevrajului provocat de lipsa de înot am scris articolul ĂSTA despre zeii de astăzi.