Cu ochii la rege

Soren Kierkegaard a fost întrebat de regele Danemarcei, Christian VIII, cum crede el că ar trebui să se comporte un rege.  Kierkegaard i-a răspuns, printre altele, că ar fi foarte bine ca regele să fie urît (Christian VIII era un bărbat foarte frumos). Apoi, a mai spus el, ar trebui să fie surd şi orb sau cel puţin să se comporta ca şi cum ar fi, pentru că asta ar rezolva o mulţime de probleme. Şi n-ar trebui să vorbească prea mult, ba chiar ar trebui să aibă un discurs standard pe care să-l folosească în orice ocazie, deci un discurs fără conţinut.

 

E greu de spus dacă Kierkegaard nu făcea altceva decît să fie ironic, pentru că ironia era una dintre preocupările lui principale. Ironic sau nu, trebuie admirat curajul de care a dat dovadă. Dar mai mult decît curajul lui Kierkegaard, trebuie admirat regele care a întrebat: pentru că a întrebat.

 

Nu am devenit dintr-o dată interesat de politică. Politica e doar un hoit care pute şi atîta tot. Dar dacă ar fi să-mi exprim o opţiune politică, aş opta fără nicio ezitare pentru un Rege. Un rege, chiar dacă impotent funcţional, ar avea totuşi puterea şi carisma pe care numai un simbol le poate avea. Şi asta ar fi ceva, ceva care poate ar reuşi să emane nişte raze, fie ele timide, de bun simţ prin norul puturos care este politica din România, de exemplu. În loc de un marinar  care înjură ca un birjar sau de un agitator care se agită cu un plagiator ca să-l dea jos pe marinar, am avea, acolo în vîrf, ceva nobil înspre care să privim. Şi pare să fie o lege a naturii că sîntem transformaţi prin contemplare. Poate, dacă din cînd în cînd la televizor ar apărea un rege care ar avea o discuţie serioasă cu un intelectual serios, Diaconescu ar avea mai puţin tupeu. În orice caz, n-ar mai avea ocazia să candideze la preşedinţie şi să ne facă pe toţi de rîs prin chiar acest fapt.

De ce nu-mi iubesc ţara

Atunci cînd se vorbeşte despre o ţară, de obicei se vorbeşte în umbra unei neînţelegeri fundamentale. Adică, de fapt nu se ştie ce este o ţară. O să încerc eu acum să spun în cîteva cuvinte ce este o ţară şi de ce eu nu-mi iubesc ţara.

Pînă şi Eminescu gîndea în umbra acestei neînţelegeri, atunci cînd în Scrisoarea III scria: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta,râulramulMi-e prieten numai mieiară ţie duşman este”  Bineînţeles, că fiind un poet, Eminescu vorbeşte aici metaforic, doar că metafora asta nu merge prea departe ca metaforă. Adică nu face altceva decît să personifice geografia. Şi tocmai aici este rădăcina neînţelegerii despre care vorbesc, anume uitarea faptului că geografia este doar atît, geografie. Geografia nu e niciodată o ţară.

Asta pentru că geografia este în mod funamental omogenă: ia-o pe o potecă şi mergi cu capul în jos cîteva mii de kilometri. Presupunînd că nu o să dai peste sîrmă ghimpată şi că reuşeşti să ocoleşti toate aşezările omeneşti, poteca pe care mergi nu o să-ţi dea nici cel mai mic indiciu că ai trecut dintr-o ţară în alta. Ţărîna e ţărînă peste tot, la fel şi pădurea. E adevărat că verdele e mai intens în anumite zone, dar ar fi absurd să tragem concluzia că în Norvegia (dau exemplul ăsta pentru că acolo a plouat neobişnuit de mult vara asta) plouă mai mult pentru că e Norvegia. Rezultă că geografia, care e compusă din ţărînă, ape şi păduri, e cu totul indiferentă şi radical diferită de tot  ceea ce noi numim ţări.

Ştii că ai de-a face cu ţară atunci cînd ieşi de pe poteca sălbatică şi mergi pe un drum asfaltat. Despre drumurile din România nu e nevoie să mai spun nimic. Se ştie că la noi un kilometru de autostradă costă de zece ori mai mult decît într-o ţară normală şi că avem de o sută de ori mai puţină autostradă decît o ţară normală. Dar ca indiciu despre ce înseamnă o ţară, drumurile sînt ideale. Un drum este o construcţie omenească; felul în care este construit un drum îţi spune foarte multe despre ţara în care te afli; şi la fel orice altă construcţie omenească. Şi aici am ajuns în inima problemei, anume la faptul că doar construcţiile omeneşti au legătură cu ficţiunea pe care o numim ţară.

Acum înţelegem mai bine ce e de fapt o ţară. O ţară este suma construcţiilor omeneşti de pe un anumit teritoriu, teritoriul fiind el însuşi o construcţie omenească, adică linia care demarcă teritoriile şi care prin această simplă demarcaţie le creează. Construcţiile omeneşti pot fi materiale, cum ar fi drumurile, clădirile, trenurile şi aşa mai departe; sau culturale, cum ar fi limba, poveştile, obiceiurile, politica, economia, literatura şi aşa mai departe; cu menţiunea că produsele materiale sînt într-o mai mare măsură influenţate de cele culturale (aici marxiştii m-ar constrazice, poate)

De fiecare dată cînd cineva spune că România este o ţară frumoasă, nu se referă de fapt la România. Se referă la rîu şi la ram (România are mult ram, care e defrişat într-o veselie- copii, nu vă gîndiţi la memoria calculatorului, ram înseamnă altceva la Eminescu), care după cum am văzut, nu sînt România şi nici măcar româneşti. România e formată din cultura ei, din politică, economie, obiceiuri, feluri de a face şi a fi, moduri de a înţelege lumea şi a te raporta la ea şi la cei din jur, drumuri, instituţii, case de locuit.

După ce am făcut dinstincţia aceasta fundamentală, se face puţină lumină în negurile de unde a apărut zicala  „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”. E evident că zicala asta e bazată tot pe neînţelegerea pe care am încercat eu să o spulber aici. Dar chiar dacă a apărut în virtutea ei şi pare a o perpetua, morala ei face totuşi trimitere directă la dincţia dintre geografie şi cultură, sugerînd că tot ce e în neregulă cu România are de-a face cu aceasta din urmă. Dacă ar fi mers un pas mai departe, poate autorul zicalei, oricine ar fi fost el, ar fi reuşit să dezmeticească şi el din neînţelegerea fundamentală care acţiona ca fundal al gîndirii lui. Pentru că nu a făcut-o, nu rămîne aproape nimic din vorba lui de duh.

Dar măcar noi, care am înţeles acum ce e şi ce nu e România, putem încerca să scornim vorbe de duh mai inspirate.

Acum că am spus ce e de fapt ţara mea, aproape că nu mai e nevoie să spun de ce nu o iubesc. Sigur, îmi iubesc limba, care e inextricabil legată cu structura mea psihică, deci cu modul în care conceptualizez şi îmi reprezint lumea. Şi, sigur, sînt multe lucruri de iubit la românitatea noastră, deşi am bănuiala că ce e de iubit la românitatea nostră nu ţine atît de mult de românitatea noastră cît de o constantă universală a umanităţii noastre.

Dar oricum ar sta lucrurile în privinţa asta, rămîne faptul dur şi trist că România, în natura ei de construcţie socială, e un organism şubred, cu drumuri puţine şi cariate, mîncat de tot felul de boli, nu prea bine crescut, prost îmbrăcat, dezorientat şi mai ales care dă aproape constant impresia că are un fund în loc de cap.

Moartea lui cogito

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Curve și curvi la putere

Data trecută pomeneam despre chestia asta oribilă și pe care o știe toată lumea dar nimeni nu poate să facă nimic s-o schimbe, anume faptul că în România, deși a fost o revoluție, s-a schimbat doar forma puterii, dar cei care aveau puterea înainte, cu excepția lui Ceaușescu și a strălucitei academician Elena, evident, au rămas în continuare „la putere”.

N-am de gînd să mă apuc să fac politică. Am preocupări și gusturi mai bune decît politica. Doar că în lecturile mele obligatorii, adică citind sociologie, am văzut cît de clar ca lumina zilei e faptul ăsta pentru toată lumea, și prin „lume”  mă refer literal la lume, adică la restul lumii, cea din afara României, adică faptul că în România foștii comuniști și-au păstrat pozițiile de putere, singura modificare fiind probabil aceea a denumirii funcției respective. Deși puterea nu are nevoie întotdeauna de o funcție pentru a funcționa ca putere.

De exemplu David Martin, un sociolog englez, probabil una dintre cele mai cuprinzătoare minți din sociologia contemporană, deși nu cred că o să mai fie multă vreme contemporan, fiind foarte bătrîn, în Revoluții interzise afirmă de mai multe ori negru pe alb adevărul ăsta. Dacă noi, românii, avem îndoieli, din afară lucrurile se văd foarte limpede: România nu mai e comunistă, dar cei care s-au prostituat cu fostul regim și-au păstrat toate avantajele cîștigate din curvie. O țară condusă de curve și curvi. Nu sînt cuvinte tari nici vulgare. Ar fi nevoie de unele mult mai tari pentru a se potrivi cît de cît cu realitatea asta post-comunistă care nu e deloc  post într-un mod absolut.

De ce ne doare minciuna

Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.